Ce am învățat în 18 ani de practicare a credinței mele?

Am învățat că pocăință e un proces care nu se termină niciodată pe pământ.

Drumul credinței este plin de gropi. Am avut pene, luxații, entorse la glezne, julituri, contuzii, cu asta mă laud la 18 ani de la botez.

La 16 ani mi se părea că sunt cel mai puternic om. Dar am descoperit în cele aproape două decenii atâtea slăbiciuni, că nici nu știu cu care să încep în rugăciune.

Am învățat să apreciez la maxim pe cel care luptă. Chiar dacă nu reușește din prima, dacă de șapte ori cade, mă voi duce după el să îl smulg din foc.

Ani de zile am tunat și am fulgerat crispat împotriva păcatului, ca avocat al neprihănirii, acum vreau să zâmbesc asemenea soarelui în favoarea adevărului, cu sclipiri de iubire.

M-am supărat nevoie mare pe cei care mi-au atras atenția asupra unei slăbiciuni, în loc să îi felicit că nu le observă și nu le cunosc pe celelalte zeci sau sute care sunt ascunse.

Am înțeles că nu doar păcătoșii cad în sumedenii de păcate, chiar și neprihănitul alunecă. Nu doar o dată, poate de zece sau sute de ori, dar cel care îl ridică este harul și mila divină.

Am început predicarea în urmă cu 18 ani lovind cu barda legii, iar astăzi mă lupt din răsputeri să pot alina cu pana de porumbel a harului.

Am tunat și am fulgerat pedepsele lui Dumnezeu, (care sunt drepte și reale), dar ele oricum vin. Așa că pun accentul mai mult pe iubirea și iertarea hristologică.

Am crezut că virulența folosirii uneltelor grele rezolvă rapid și eficient problema (ciocan, daltă, topor). Nu știu pe unde sa le arunc, oamenii au nevoie de iubire. O penseta pentru spini, o pipetă în măsurarea vorbelor și o cremă de aloe pentru rănile emoționale ale oamenilor îmi sunt suficiente.

Am crezut o viață că sperietura și amenințarea cu iadul produce schimbări radicale, dar am învățat că doar iubirea produce metamorfoza duhovnicească. Prin dragoste de Hristos, iar nu frică de diavol.

Am dat replici acide celor care au fost exigenți cu mine în copilărie și în tinerețe, iar astăzi urlu tremurând, căutând un critic din acela neprihănit, dar sunt cam pe cale de dispariție.

Am crezut la botez că voi scăpa în mod exhaustiv de păcat, dar constat că păcatul a rămas în carnea mea. Sunt în război deschis pe viață și pe moarte cu el. Păcatul este doar la un click, la o imagine, o vorbă, un gând distanță de mine.

Am observat că diavolul nu se lasă intimidat de faptul că mergi țanțoș cu spatele drept și Biblia sub braț la biserică. Dar tremură cu iad cu tot, când în Numele lui Hristos te împotrivești tare în credință, fuge de îi scapără picioarele.

Am crezut că o dată plecat necuratul din mintea ta, rămâne acolo în pustiu, dar se întoarce pe șapte căi înapoi. De-aceea vegherea devine indispensabilă unui creștin veritabil.

Am crezut că dacă mă umplu de știință și am capul mare voi fi puternic și erudit, și am constatat că a fi plin de Duhul Sfânt e aproape tot ceea ce contează.

Am lovit cu vorba prin replici atunci când am fost atacat. M-aș întoarce să dreg toate rănile create, dar cine mai știe adresele celor loviți. Iertare!

Am observat că o faptă bună este la un Everest distanță uneori, iar faptele rele sunt ca pietrele pe albia râului.

Sunt așa precaut și analitic atunci când vine vorba să fac un bine, și așa grăbit și pripit când răul mă provoacă.

Am început viața de pocăință cu dreptul și am mers vioi și atent pe cale, iar acum la majorat mă găsesc atât de stângaci în folosirea limbii.

Am făcut o viață întreagă abuz de volumul vorbelor, iar acum mă bântuie fiecare vorbă goală, și sunt corijent în a calcula greutatea din cuvinte.

Am învățat să nu mai judec pe nimeni care se luptă să fie mai bun. Nu suntem adversari, ci colegi pe același front împotriva păcatului.

Nu este bine niciodată să te lauzi, câtă vreme nu poți vedea sfârșitul alergării tale. Acesta încununează întreg traseul neprihănirii.

Recunosc faptul că am fost naiv și credul în viață, dar am văzut minuni cu ochii mei de carne. Astăzi mă sperie abuzul de precauție și spiritul selectiv în favoarea propriului confort.

Am înțeles că e mai rezonabil să fii major și să analizezi fiecare vorbă și fiecare pas cu mare chibzuință, decât să fii tânăr încrezut care are impresia că merge bine.

Nu pot să zic că îmi este rușine cu vreun eșec din tinerețea mea, fără acele eșecuri din trecut, aș avea frica repetării lor în prezent și viitor.

Mi-aș dori ca toți oamenii să se nască majori, dar e și mai complicat. Astfel nu am vedea harul lui Dumnezeu dosit după fiecare clipă de viață și nu I-am fi mulțumit că a avut răbdare cu noi.

Mă bucur că am ajuns la majorat, așa am ocazia sa fiu răbdător cu cei tineri, să le ofer lor ajutorul de care eu nu am avut parte decât extrem de puțin.

Predicarea Evangheliei mi se părea umilitoare, riscantă și opțională. Astăzi îmi dau seama că a împărtăși cuvântul Adevărului este un act al smereniei, al curajului și are caracter obligatoriu.

La început mă temeam de oameni. Am crezut că ei pot provoca răul suprem, dar am aflat că cel mai mare inamic al integrității mele este propria persoană. Mulți oameni mi-au făcut rău în viață, dar nimeni nu a reușit să îmi facă rău mai mult decât mine.

Toată tinerețea am investit în zona vorbelor. Am vrut să știu să vorbesc bine și frumos, iar acum nu știu cum să învăț să tac.

Toate roadele Duhului Sfânt sunt formidabile, dar pentru iubire și înfrânarea poftelor trebuie să ne rugăm zilnic. Pofta de: bani, putere, mâncare, răzbunare, modă, imoralitate, bârfă, o! Câte pofte sunt!

Cu toate că am învățat atât de multe lucruri e ciudat cum zilnic încă mai pic examene de vorbe, gânduri, gesturi, atitudini.

Toată viața tânjim să ajungem mari, iar acum când am crescut urlu după ajutor, căutând pe cineva mai mare decât mine căruia să îi pot plânge oful pe umăr.

Am fugit toată tinerețea de slăbiciuni, dar în timp am observat că trebuie să le confrunt pe fiecare în parte și să le biruiesc.

O mare perioadă din viață am pierdut vremea numărând slăbiciunilor altora. Am numărat ce fac ei rău, acum nu sunt capabil să număr ce nu fac eu bine.

Toată tinerețea am dat sfaturi altora, acum sunt înfometat după sfetnici de calitate când giratoriile vieții au prea multe ieșiri.

Am fost prea exigent cu alții și prea tolerant cu mine însumi. Acum nu știu cum să fiu cât mai bun și milos cu alții și să răstignesc zilnic firea mea pământească. Niciodată nu cred că voi putea fi prea aspru cu mine însumi, și nici nu cred că voi putea fi prea bun cu alții.

Acestea sunt câteva lecții pe care le-am învățat până la majorat, și tare m-aș bucura să înveți din greșelile și experiențele mele!

O. Botezatu. 17.08.2021 h02:54