MAJESTATEA SA, IUBIREA

Iubirea este o regină
Încoronată în etern,
În fața ei se-nchină regi.
A cucerit peste milenii Nu doar pe insi, Neamuri Întregi.

Iubirea nu vrea sacrificii.
Nu vrea ofrande şi nici legi.
Ea insăşi sacrifică totul. Te iartă
Cănd nu o-nțelegi.

Iubirea este poezia, Cu rime, cu figuri de stil.
Tărâm îi este omenia, Desprinsă hristic din Eden.
Cu har îi cântăm melodia Şi sacrificiu la refren.

Iubirea e Isus şi Crucea.
Ea uneori înseamnă moarte.
Tot ce n-am înțeles în grajdi,
Ne-a spus de Paşti La fiecare-n parte.

ÎN PARCUL ÎNDRĂGOSTIŢILOR

Băieţi, prinţese, porumbei,
Copaci cu frunze ruginite, Perechi sau tineri singurei Pe alei înghesuite.

Târziu e anul. Şi e frig.
Iarna se-nghesuie s-apară,
Maidanezii stau covrig
Iar verdele-ncepe să moară.

Salcia parcă se închină
La pletele-oglindite-n lac
Iar mesteacănul animă Albul său imaculat.

Elixir pluteşte-n aer
Printre frunzele de tei, Strâng arome în giuvaer Cu-ale dragostei scântei.

Fericirea e regină, Chiar de toamna e în toi.
Fete şi băieţi de mână Culeg raze printre ploi.

Arad. 06.11.2014, în parcul Podgoriei, pe lac.

PSALM PENTRU COPII

De multe ori pe noi ne-au hrănit coji
Am vrut să vă rămână vouă miezul,
Am colindat pământul cu papucii roși
Ca să vă crească vouă sănătos piciorul.

O câte nopți ne-ați transformat în zile Și câte prânzuri s-au întunecat,
Dorind ca să trăiți puțin mai bine
Odihna noastră am sacrificat.

Ce bine să vă știm ai noștri fii,
Ce fericire să ne spuneți mamă, tată, Să ne vorbiți frumos cât suntem vii,
Nu pierdeți asta din vedere niciodată.

N-aveți nici o fărâmă datorie
Nu vrem nimic să-ntoarceți înapoi,
Nu vrem ca să vă cerem niciun cent chirie Atât vă cerem: NU UITAȚI DE NOI!

În timp vă v-om părea insuportabili
Să nu vă-mpovăreze gândul că încă trăim,
Vă implorăm să ne pozați amabili
Cât suntem vii, că în curând, murim.

Curând viteza ni se-ncetinește
Să nu zvâcniți gesturi de nerăbdare,
Să dea căldură ochiul când clipește
Dacă e ultimul nostru apus de soare.

Încet memoria ne joacă feste
Și v-om uita ce tocmai ne-ați convins,
De nențeleși ca-n codul lui Oreste
Și naufragiați pe infantilul dinadins.

Să ne iubiți măcar din obligații
Pe care nici măcar nu le-am pretins,
Așa se joacă ping-pong între generații Măsura ce ai dat, de ea vei fi atins.

Iubiții noștri îngeri din înalturi
Ne-om stinge ca făclia mântuirii,
Ne-ați oferit prin zâmbetele voastre salturi Ca să ascedem pragul în cortul întâlnirii.

Să plângeți la coșciugul nostru
Cu tot cortegiul ce ne înconjoară,
Să bea din lacrimile de pe fluviul vostru Setosul curcubeu de primăvară.

Și vie să ne fie amintirea
În mintea voastră ca un bob de rouă, Ce se topește răspândind iubirea
Dar vă oferă alinare vouă.

PUTEREA HARULUI

Nu slovele ne proslăvesc pe noi
Nici sutele sau mii de pagini redactate.
O! Nu!
Să nu cumva să credeți
asta despre mine.
Ce mă înalță mai presus de nor
Și mă convinge că-s nemuritor,
E faptul că pe el,
Netrebnicul de eu,
Cel Sfânt l-a ridicat din praf
La onoratul rang,
În dragoste numindu-l frate.

Eu licuriciul,
Printre stelele Scripturii?!
Eu, lutul întrupat în slavă!?
Eu? Puiul de păun umil
Ce ani a fost preocupat
De propria-i ispravă!
Să fiu eu sus?
Când tina mi-a fost țelul.
Ca hăruit al milei
El arpegiul meu,
Cunoaște-ampărăției Lui octavă?

Cu toții suntem miluiți
Și-n milă nimeni nu e
Mai presus ca altul.
Ce noi putem este finit
Și-n univers parcurgem milimetri.
În comparațiile noi
avem doar vagi criterii.
Dar suntem valoroși în infinit
Că pentru noi girează Preaînaltul.

De radiez
Și-ntrezăriți ceva lumină-n rime.
Apreciați și duceți mai departe
Însă,
Nu compromiteți sursa.
Emanatorul de lumină
Este numai El.
Noi reflectăm biete sclipiri pe file
Ca şi Estera, în capitala Susa.

Legile au avut
La dispoziție milenii,
Pentru-a edifica
A omului natură.
Însă ne-a dovedit o parte
Din Scriptură,
Că-n ciuda milenarelor strădanii
Să fie sfânt,
Omul n-a reușit.
Însă cu partea Nouă Testamentul,
Prin mesianica lucrare hăruit,
Ne-a oferit a Sa-ndurare Domnul,
De crede insul poate fi sfințit.

Prin har se explică
Iubirea sfântă,
Iar logica, nu poate a percepe
Divina rânduial-a mântuirii,
De nu-i e revelată prin Scriptură
Și ancorată
Cu funia iubirii.
15 martie 2016, h 00:00 din Volumul. II de poezii,

Cu Dumnezeu de mână

Cu Dumnezeu de mână nu mă sperii,
Prin valea tropicală a vieţii.
Prin zgomote absurde, la lăsatul serii,
Mă simt ca şi-n pădure, cu tatăl lor băieţii.

Cu Dumnezeu de mână nu mi-e teamă
În luptele terestre şi spirituale.
Când Iele urlă, nu le bag în seamă,
De mă îmbie, nu voi da semnale.

Cu Dumnezeu de mână nu mă clatin,
De e cutremur în viaţa de credinţă.
Mă simt stabil ca un versant alpin
Şi celebrez cu patos sfânta biruinţă.

Cu Dumnezeu de mână sunt puternic,
În Valea Terebinţilor dintre milenii.
Reacceptat în spaţiul cel edenic,
Sunt apt când mă provoacă filistenii.

Cu Dumnezeu de mână am izbândă;
El n-are vreun eşec în palmares.
Chiar dacă inamicul stă la pândă,
Triumful meu e şi-al Lui interes.

Cu Dumnezeu de mână nu greşesc;
El este cel mai bun consilier.
De îi urmez în spaţiul pământesc,
Nu am regrete când voi merge-n cer.

Cu Dumnezeu de mână am viaţă,
Şi nu e chinuită de durere.
Când mă gândesc la ce va fi în faţă,
Mă ţin de El cu mai multă putere!

Cu Dumnezeu de mână am lumină
În bezna de filosofii rebele.
Când mulţi sunt ce orbecăind suspină,
Eu umblu desluşit, zburând spre stele.

Prefer cu Dumnezeu de Mână,
Decât dezlănţuit în libertatea mea.
Cine cu El viaţa îşi asumă,
E prinţul din Împărăţia Sa!

Când drumul ţi-e uşor inaccesibil
Şi fericirea parcă se termină,
Nu accepta un gând incompatibil,
Ridică-te şi ia-L pe Dumnezeu de mână!

Din Volumul I de poezii, CU DUMNEZEU DE MÂNĂ, 2014
*Dumnezeu nu-şi retrage mâna şi binecuvântarea de peste
nimeni; în general, omul este cel care iese de sub binecuvântarea
lui Dumnezeu.
(18 iunie 2014, ora 03.00)

PSALM „SINE CERA”

Tu ştii atât de bine Doamne
Ce-avem în suflet când zâmbim,
Doar tu citeşti şi printre rime
Când îţi spunem că te iubim.

Când vin să te sărut, o! Doamne,
Ştii tot ce e în gândul meu, Tu ştii când sufletul mă doare,
Ştii când drumul îmi este greu.

Cunoşti atât de bine gândul,
Cum am putea să ne ascundem?
Şi faci din pulbere Pământul, Când Tu doar sufli, noi ne stingem.

Cum îndrăzneşte oare omul
A se preface că e sfânt? Tu care ai creat atomul Ne spulberi faptele în vânt.

Ascultă-mi dar umila rugă Nuanţată-n sine cera,
Să fiu găsit cea bună slugă După viaţa efemeră.

Fereşte-mă te rog de forme,
De superstiţii omeneşti,
Fă-mă fidel în sfinte norme Inspiră-mi lirele cereşti.

Vreau să iubesc a Ta lumină, Să fie vie-n duhul meu, Să merit veşnica odihnă În rai, în Paradisul Tău.

Rămâi cu noi că seara vine
Şi timpul e întârziat,
Vreau să iubesc la fel ca Tine
În drum spre marea de smarald.
9.Decembrie.2015

DEFINIŢIA FEMEII

Femeia e o poezie
Armonios compusă,
Scrisă cu slove aurie Şi e din cer adusă.

Abundă în figuri de stil
Şi rime polifone Cu diademe de beril Şi tonuri de soparane.

Femeia e o melodie
Ca liricul bocelic,
E o frumoasă armonie Cu un ecou angelic.

Femeia este poezia
Prin farmecul din sine,
Respectă optic prozodia Şi tainele din rime.

Din inimă e concepută
Şi greu de înţeles,
E ca vioara iscusită Şi culoarea din vers.

E muza ce a inspirat
Prin pana şi condeiul,
De mii de ani a-ncununat
Palatul şi bordeiul.

Iar pântecul îi e izvor
De viaţă spre fiinţă
A definit ce e un dor
Prin buna sa voinţă.

Femeia e un univers
Cu galaxii cam multe
Prin caracterul ei complex
Prin „nebuniile” mărunte.

GHIOCEI DE TOAMNĂ

– Ce e cu voi pe plaiul nostru?
Se-ncruntă negrele la albe.
Ce altceva, voi nu colostru
Mâncaţi? Şi de ce sunteţi dalbe?

Iar albele sunt întristate Privind cu patimă în sus.
– Ce nu am da să fim iar mate Dar, toate şansele s-au dus!

Cândva şi noi eram aievea Ca pana corbului în vânt.
Dar veţi vedea curând cum vremea Îşi cere lacomul tribut.

Aveţi motive să fiţi mândre,
Voi încă sunteţi ca-n geneză
Vă mai puteţi expune tandre,
Dar nu-i la fel când ai proteză.

Iar veşnic nu este pigmentul
Ce vă menţine vietatea,
Statut ca voi, n-avea-vom altul
Voi însă, veţi avea etatea.

Am înflorit cândva ca socii
Iar arşiţa ne-a tot bătut.
Toamna se numără bobocii Şi iarna tocma a-nceput.

Va ninge peste plaiul verde
Iar în livezi tot cad petale, Se trag obloane la ferestre,
În urmă, creşte-o altă floare.

Voi nu-nţelegeţi ce enumăr Ciudat în versurile mele,
Aşa sunt firele de păr,
Se ceartă zilnic între ele.

13.09.2014, h 12:00

CRUCEA

E plusul făurit din lemn
Sau fier, sau rocă, sau rubine,
Ori treci pe lângă ea nedemn Ori te opreşti şi ţi-e ruşine.

În vremuri a adus războiul
Sau steagul păcii prin mesaju-i,
Depinde cea-nţeles norodul
Dispreţ sau sfântul apanaju-i

Dar simbolistic prezentată
Poate fi un fetiş în sine,
Atunci când nu e asumată
Prin roade şi virtuţi creştine.

Graficul ei se face-n vânt În Numele Sfintei Treimi.
Dar dacă braţul nu e sfânt Gestul anti-creştini.

Şi trebuie-n suflet purtată
Nu atârnată pe veşminte,
Altfel ar fi ca cea din piatră
Ce-i atârnată pe morminte.

Crucea-i credinţa asumată În Numele lui Dumnezeu,
De o trăieşti, primeşti răsplată De nu, se schimb-al tău traseu.

Ea reprezintă condamnarea
Sau faţa dreptului roman,
De nu te salvează iertarea Cazi sub al pietrelor morman.

Cruce transmite un mesaj Cu slove pline de iubire,
De înţelegi al ei pasaj
Te mântuieşte şi pe tine.

SUFERINŢA

O! suferinţă, iarăși vii!
În inima de cer flămândă,
Îţi simt mirosul de pustii
Văd demonii ce stau la pândă.

Dispari în ceaţă! fugi în văi!
Mai lasă-mi sufletu-n odihnă
Mai potoleşteţi din văpăi
Şi lasămă să dorm în tihnă.

Ia un concediu din umblare,
Mai uit-adresa mea de casă,
Când tu vii, cugetul mă doare Iar zăbovirea ta m-apasă.

Oh! Suferinţă, ce-i cu tine?
La cei necunoscuţi faci salturi.
Tu nu mă ştii decât pe mine?
Faci doar în casa mea popasuri?

Îţi vine-ncet şi ţie rândul,
Să nu-ţi mai văd caninii sterpezi, Curând te va-nghite pământul, Vei sta sub un morman de lespezi.

Vei zace veşnic în cenuşă
Când o să te condamne Dreptul, Mă duc! E Mirele la uşă,
El îţi va divulga secretul.

Tu mi-ai lăsat lacrimi pe faţă
Dar degetul Lui azi le şterge, Curând Îl voi vedea în faţă, Tu vei avea doar zile negre.

Rămâi! Eu nu-ţi mai deschid uşa, Tu nu mai ai acces la mine,
Şi vei cunoaşte doar cenuşa Eu plec spre sfinte emisfere.
06.09.2015, Austria

AROMA DE OŢET

Tu ai creat oceanele de apă
Şi mările cu-albastrul străveziu,
Ai rânduit pâraie ce adapă, Ai stabilit hotarele la râu.

Eşti apa de viaţă dătătoare, Izvorul cristalin al mântuirii,
Eşti roua cerului încântătoare
Chiar Tu oferi sămânţa nemuririi.

Şi totuşi într-o zi ai însetat, Când dragostea de noi te-a ofilit.
Cu apă şi cu pâini ne-ai săturat Iar noi Ţi-am dat burete şi oţet.

Cu-atale măini, ne-ai mângâiat întruna, Cu-anoastre, Te-am lovit peste obraz.
Te-am îngropat mai jos decât ţărâna Tu ne ridici pe munţii de topaz.

Să nu ne faci după cum merităm
Să nu ne ierţi de nu avem regrete, Tu meriţi cinste, slavă să î-Ţi dăm Noi merităm oţet şi un burete.

NOAPTEA TRIERII

Va fi o noapte foarte tristă Când nimeni n-o să mai lucreze.
Tot ce aveai cândva în minte
Şi-ai amânat de azi pe mâine, Pentru vecie e pierdut n-o să se mai realizeze.

E neagra noapte-a judecăţii
Când toţi v-or trebui citaţi
Iar albul sceptru al dreptăţii Va dirija pe mic şi mare
La locul preferat în viaţă.
Trimişi spre cer sau spre pierzare.

E scris în Literele sfinte
Procesul zugrăvit pe stele
Şi e lăsat cu amănunte,
Să nu se piardă printre ele Nici cel care nu are minte,
Să fie toţi salvaţi de rele.

Lucrează cât e încă azi, Pe mâine nimeni nu e sigur.
În marea luptă să nu cazi
În mreaja inactivităţii. Dute la cei ce-s încă singuri, Intră pe porţile cetăţii.

Să faceţi bine cât puteţi La toţi nenorociţii sorţii.
De roade coşul vi-l umpleţi
Când veţi vedea sub cununi sfinţii,
Să nu vă umole dar ruşinea Ci lor să vă alăturaţi.

Ce bine că mai e un azi!
Îl închinăm spre-a Ta slujire.
Şi verzi să fim ca nişte brazi
Pe care nu-i loveşte gerul,
Să nu intrăm în hibernare
Noi doar lucrând aşteptăm cerul.
13.10.2015, h 01:00

?……

Ce-a fost în mintea Ta Isus Când Iuda a venit cu banii?
Cum ai primit acel sărut Ce l-au negociat romanii?

Cum te-a privit atunci în faţă
După ce a flirtat cu greii?
Căci s-a refugiat în ceaţă, L-au condamnat pe veci iudeii.

Ce moarte-or fi avut prelaţii
Când li s-a-nceţoşat privirea,
Şi-au înţeles că nu ei, alţii
Cârmuiesc viaţa şi-omenirea?

Ce va răspunde oare Iuda Când îl vei întreba cinstit:
Punându-ţi în balanţă truda, Iuda, bine ai socotit?

Ce-ai fi făcut dacă evreii
Îţi ofereau un preţ mai mic? Te mulţumeau oare şi leii?
Sau, M-ai fi dat şi pe nimic?

Atât am meritat Eu Iuda?
Treizeci de nemunciţi arginţi?
Punându-ţi în balanţă truda, Iuda, bine ai socotit?

Iubiţi creştini ce ascultaţi cuvântul Primiţii în dar plămădeala. Când în balanţă e Preasfântul
Să faceţi bine socoteala!
Octombrie 2014

O MIE SAU O LACRIMĂ

E prima lacrimă de pe obrazul tău Ce mii transformă în sufletul meu.
Când tu vei umple micul helăştău,
Eu în ocean mă scald, dar nu mi-e greu.

Când plugul intră prea adânc în faţă De gemi, din ce în ce mai greu,
Să mă anunţi în negură sau ceaţă
Voi plânge eu cu drag în locul tău.

Când ochiul seacă de atâta trudă
Şi vrei să plângi dar nu mai ai putere, Mai e o inimă ce-i veşnic udă Dragostea mea, îţi fi-va mângâiere.

De vei avea nevoie de o proptă
Când capul tău îşi pierde din vigoare, Voi fi mereu sub tine cu o notă
Cu-n umăr ce te ţine în picioare.

Când vrei să urli să n-audă nimeni,
Iar inima îţi pare răguşită,
Mă fac ecoul suferinţei tale
Ce-ntoarce liric nota fericită.

Să te izbeşti cu toată forţa-n mine,
Lezează-mă, chiar dacă mă răneşti, De-ţi va aduce-un strop de fericire
Contuziile mele, s-or drege când tu creşti.

Izvoarele de lacrimi ce-s în tine
Cândva îţi vor părea că sunt uscate.
Să nu te temi. Pentru a-ți fi mai bine Le-am transferat în mintea mea pe toate.

Aşa sunt lacrimile, de purtare Pentru persoanele ce se iubesc.
Mi le asum când ştiu că nu te doare
Chiar dacă asta-nseamnă să descresc.

Dar vine ziua veseliei
Când vom uita de plâns şi suferinţă, Ne vom întoarce în Edenul iubirii
Şi v-om scăpa de-a cărnii penitenţă.

03.11.2014, h 23:00 Având ca muză, prima şi cea mai limpede lacrimă de pe obrazul fiului meu iubit, Yared Onisim.

LA PACE VĂ-NDEMNAŢI POPOARE

Ne-aţi luat copiii
De la sân de mamă,
Şi a-ţi sacrificat
Pe taţii lor de vii,
Să sece lăcomia voastră inumană, Să piară ura pe veci în pustii!

Când voi cei mari Certaţi sunteţi politic, Cei mici, se sting Cu miile pe zi.
Cine-o fi transformat omu-n războinic?
Doar el creat a fost pentru-a iubi!

Mai invitaţi-vă la câte-un golf
Unii pe alţii,
Nu doar ameninţări Vă aruncaţi.
Prindeţi în dialogul diplomatic
Iubire şi virtuţi, altfel Discursul e apatic.

Ne-aţi condamnat
La timide-nceputuri
Când ţările pustii ni le-aţi lăsat.
Aţi adunat doar pentru voi avuturi
Iar nouă boli şi ciumi, Şi foamete aţi înşirat.

Lăsaţi-ne în pace strănepoţii!
Nu-i rost de pace între doi bunici?
Distrugeţi generaţii după generaţii! Şi doar din povestire îşi cunosc străbunii, Fiii noştri mici.

Ce vreţi să ne mai luaţi?
Răspundeţi!
Aţi populat destule cimitire
Cu oase crude ale celor dragi,
Mai meditaţi şi voi la nemurire Dorindu-vă a mai fi şi săraci.

E glasul mamelor ce urlă în timpane, Dar nimeni seamă
Vreo dată nu le-a luat.
Orgolii lacome şi inumane
Doar afluenţi de sânge Şi oceane de lacrimi În urmă au lăsat.

VIAŢA URÂTĂ DE LA POARTA FRUMOASĂ

Aşa urâtă viaţă La poarte cea frumoasă.
Un om murdar pe faţă Existenţa îşi coasă Cu a ruşinii aţă.

El nu ştia a râde
Nici bucuria ce-i,
Doar durerea-i surâde În praf printre iudei.

Viaţa îi atârnă
În cuiul milei lor
Şi rezemat de-o cârjă Gemea stânjenitor.

Voia şi el să fugă,
Să rupă câte-o floare S-o dea cuiva în dar, Dorinţa însă-l doare.

Iată în colţul străzii
Răsare o lumină, E Prinţil veşniciei Ce rănile alină.

Lăsând în urmă colbul Canalele şi punga De astăzi Bartimeul
Îşi va schimba şi ruga.

De multe ori şi noi
Ca el, Mefiboşetul
Stăm complexaţi în ploi Şi gol este Palatul.

Azi Paradisul strigă:
Să vină dar tot omul!
Soarele-o să se stingă, Dar ne-aşteaptă Sionul.

Dialogul impersonal

Într-o sală spațioasă,
Pe tărâmul omeniei,
Cu alai și voie bună
În absența modestiei
Se-auzea din depărtare
Cum se ceartă niște „ele”.
Neavând esență-n fapte
Aruncau cu vorbe grele.

Răgușul ton sopranic
Cu voaluri apretate
Pe un tron spoit cu aur,
Pe spătar cu pietre scumpe,
Tolănită stă TRUFIA.
Glasul ei se-aude tare
Făr jenă sau sfială:
Spuneți voi ce stați în sală
Și v-am invitat la masă,
Este pe pământ regină
Decât mine mai frumoasă?

Eu am inima curată,
Eu am freza mai cochetă,
Eu, așa precum vedeți
Am aliură de crăiasă!
Eu cunosc,
Eu știu de toate,
Eu, sunt sfântă nu himeră!
Eu, asa…privind oglinda
Văd la mine numai fapte.

Pe un ton suav și palid

Se ivește MODESTIA.
Știi tu, draga mea „regină”
Ne-ai spus multe despre tine:
Fapte, flori, fiori și perle.
Hai să întrebăm și juriul
Ce observă drept și bine:
Ce părere va lăsat
„Doamna” ce vorbește bine?

– Noi să judecăm profund…
N-am văzut nimic în fine.
Doar o babă prost vopsită
Ce se laudă pe sine.

Iar tribuna clocotește
Ca vântul printre ulcele.
Fără reguli în vorbire
Ia cuvântul „doamna” BÂRFA.
Vedeți voi, ce spune asta!
Ce? Se crede ea mai mare
S-o-nfrunte pe sora noastră(bârfa)
Care stă drept în picioare?
Imediat e aprobată
De prietenele-i mute:
De beție, de minciună,
Preacurvia și hoția,
Blasfemia și-alte multe.

Dintr-odată ADEVĂRUL
Ca viteazul din poveste
Întretaie atmosfera
Pe un ton grav și solemn:
Știți voi multe a vorbi,
Acuzați, dați cu părerea
În privat și ponegriți.
Iată sora modestia
Nu vă-nfruntă pe-ndelete,
Însă scurtă este vremea
Când însuși JUDECĂTORUL
Vă va scrie pe perete
Tot ce ați șoptit în taină.

Astăzi voi vă dați dreptate
Și beți ceaiul împreună
Savurând cuvinte grele.
Țineți minte în curând
Ca un hoț are să vină
Între voi Judecătorul.
Tot ce gura a vorbit
În lipsa înțelepciunii,
Va descoase umbra minții
Dreapta judecat-a lumii.

Strecurată pe-ndelete
Neînscrisă la cuvânt
Se arată CALOMNIA
C-o falcă-n cer, una-n pământ.
Ce!… te crezi tu mai cu vază
Peste înțelepții sorții!?
Ești mai breaz?
Știi tu mai multe?
Las’ că mă ocup de tine.
De minciuni umplu poporul
Născocesc verzi și uscate
Să arunc în ceață lumea.
În gândiri presar dileme,
Spun doar rele despre tine,
Amăgesc pe toți naivii.
Te dezbrac de toată cinstea
Și-am să iau eu haina ta
Să mă creadă doar pe mine.

Prințul ADEVĂR cel verde
Se așează înr-un colț,
Ne-ncercând să țină pasul
Fiarelor dezlănțuite.
Și-ale calomniei saduri
Răspândite printre rânduri.
Sar în față pe gradene
Ca hienele în junglă,
Hotărâte să-l sugrume,
Să omoare Adevărul
Care tot mai greu răsuflă.

Sar victorioase-n sală
Și-n banchet semnau victorii
Că învins-au Adevărul.
Însă groaza le cuprinde,
În plină benchetuială
Cu-alcohoolul neservit,
Un cutremur se pornește
De se clatină cavoul.

S-au înscăunat stăpâne,
Pe imperii, pe cuvânt
Ele decid soarta lumii
Și-s doar ele pe pământ.
Dar nu pentru multă vreme,
Că minciuna nu-i eternă
Nici trufia nu-i stăpănă,
Cel mai slab fiu din etern,
Însuși TIMPUL le înfruntă.

O lumină sclipitoare
Ca a soarelui de Mai,
Cum nu mai văsuse omul
Le orbește într-o clipă.
Neștiind ce se petrece,
Pe furiș le i-au fiorii,
Înviase Adevărul!

De atunci aceste babe,
Slute, oarbe și meschine,
Vorbesc vrute pe-ntuneric
Nu au voie în lumină.
Vor cădea de pe arcade
Și strivite ca un vierme
Până focul le va arde
Fiindcă judecata vine! Când ședința încetează
Fiecare se grăbește. Să-și practice meseria.

La ușa dela ieșire Împroptit stă de perete,
Spre-nsoțire CARACTERUL.
Hai cu noi! L-îmbie ele
Ca să iscodim poporul!
– Știți,…nu pot veni cu voi
Și urâte, și învinse.
De aceea m-am decis
Mă-nfrățesc cu Adevărul.

E impersonal cuvântul,
La tine vin zilnic „ele”
Te vor interlocutorul.
Nu sta mult pe la perdele
Și să nu le faci favorul
Că vei fi strivit cu ele!
Tu fii om! Fii drept! Fii tare!
Votează cu ADEVĂRUL
Și păstrează-ți caracterul!

Viața

Viața e o aripă de vânt
Ce-adie zilnic
Pe sub cer
Pe ape.
Dar fiecare clipă
E o taină,
Un fior,
O rază
Și-o fărâmă de mormânt.
În genere viața
E lumina,
Suflarea vie,
Scânteia existenței,
Iar omul…
Un minuscul bulgăr de pământ.
Când clipa morții
Face separarea,
Zboară spre cer
Din om,
Spre nemurire
Doar ce în el e veșnic, dar și sfânt.

O.Botezatu
Ghioroc (acasă)
11.11.2022, h 00:00