Între leagăn și sicriu

Suntem stăpâni pe viață. Puternici stăpâni!

Ne naștem pe pământul acesta fără alegerea noastră, într-o țară pe care nu noi o alegem, nici părinții, nici frații nici culoarea, nici înălțimea, nici limba, nici numele. ( De fapt și frații sunt niște străini apropiați pe care am avut impresia că îi cunoaștem). Primim un certificat de naștere pe care îl folosim foarte puțin în viață apoi unul de căsătorie și altul de deces care ajută pe alții să întocmească nuș’ ce dosare, fără de care nu pot scăpa de noi, dosindu-ne sub un morman de pământ.

Creștem într-o casă mai luxoasă sau mai modestă, tot fără alegerea noastră.
Trăim pe pământ în spațiul pe care ni-l hotărăște divinitatea, respectăm legi de alții întocmite, pe care chiar dânșii le încalcă. Și dau apoi altele să le acopere nelegiuirile.

Nu știm aproape nimic despre ce ne rezervă viața și viitorul, apar în viața noastră persoane pe care nici măcar nu le-am invitat și după ce ne-am atașat de ele ne părăsesc fără preaviz sau vreo notă informativă. Dar, din fericire apar și îngeri pe care nu am visat că îi vom cunoaște vreodată. Mângâierea lor vindecă rănile celorlalți. Până și dintre aceștia sunt destui care se transformă în demoni.

Alegem o carieră și partenerul de viață, pe care decidem să îl iubim și să împărtășim bucuriile și dramele vieții. Dacă în tot acest decor nu ar fi și paleta celor două veșnicii, ar fi sinistru. Cel mai important lucru dintre toate acestea este dat de faptul că Dumnezeu ne lasă libertatea de a alege veșnicia. Oferindu-ne chiar harul de a fi cu Sine în cer.

Apoi îmbătrânim, iar fazele incipiente se repetă. Alții ne schimbă pampersul (puțin mai mare de data aceasta), ei ne hrănesc cu mâncarea de ei aleasă, ne spală, ne îmbracă, ne duc la azilul pe care doar ei îl decid.

În cele din urmă vor comanda un sicriu pe ce culoare vor ei (am auzit că se poartă sicriele ieftine, care pot fi acoperite de casa de pensii, că orice cheltuială „inutilă” trebuie evitată), apoi niște garoafe ofilite sunt aruncate peste un morman de pământ aerat, o cruce pe care scrie ceva foarte sumar, doi ani despărțiți de o cratimă (ce reprezintă viața ta), atât e viața cât cratima de pe crucea funerară. Apoi dispari, întâi de pe pământ, apoi din minți, din inimi, din dor și nu mai știe nimeni nimic despre tine. Ba, pe cruce mai scrie și că: „nu te vom uita niciodată”, iar la 400 de zile de la înmormântare sunt buruienile de doi metri peste sicriu. Voi chiar credeți în vorbele scrise pe cruci?

Și…Cam asta e tot…Pe pământ!
Ce bine că există nădejde și înviere și cer și Hristos și cruce!

Oare cât de stăpân ești pe viața ta? Să te crezi oare mai stăpân decât ești? Nu merită. E o iluzie. „Încredințează-ți soarta în mână Domnului” abia atunci ești în siguranță!