Fratele Aurel a fost un om bun. De la început până la final asta e tot ce contează: să fii bun. Cam asta este și concluzia celui mai înțelept om care a trăit pe pământ pe vremea lui. (Prov 19:22) Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui; și mai mult prețuiește un sărac decât un mincinos. O onoare pe care Solomon o ratează sistematic. Corupt de iubire, cu un harem prea mare de prințese și țiitoare, se golește de conținut teologic și ajunge să aducă jertfe idolești pe înălțimi. Începe bine, dar sfârșește rușinos cariera regală, aducând multă blamă la adresa teocrației.

Dar fratele Aurel a încheiat cu bine alergarea. O alergare nobilă, pe o cale sigură, cu o inimă bună, cu un sufletul curat, un temperament de o blândețe debordantă, asemănătoare Domnului Isus pe care l-a slujit cu pasiune o viață de om. De om bun.

Fratele Huluban a fost un om frumos. Harnic, implicat în viața familiei și a bisericii. Orice idee pe care o expunea putea fi interpretată doar pozitiv. Ce nu reușea să transmită prin vorbe, completa armonios prin zâmbetul lui grațios, blând și plin de iubire. Nu îl puteți suspecta niciodată de rele intenții, de duplicitate sau cinism. O privire curată ca de copil, reflecție a unei inimi calde și în perfectă armonie cu cerul, își alegea foarte atent vorbele, semn că știa cum pot strica armonia frumoasă volumul de vorbe goale. La el toate vorbele erau grave, rare și cu rost. Ne e dor de dumneavoastră, frate Aurel.

Pasionat de muzică, neobosit în ale slujirii, un tată de mulți băieți și multe fete, cuscru Aurel a știut să-și țină aproape familia, să le inspire drag de Biblie, de muzică și de Dumnezeu. Toți băieții sunt implicați full-time, nepoții asemeni, toate fetele sunt căsătorite cu slujitori, semn că și-au dorit bărbați care să semene cu tata.

Dragi tați! Faceți-vă slujba de preoți în casele voastre, aduceți copiii în prezența lui Dumnezeu, cinstiți soția rânduită de Domnul pentru o conviețuire armonioasă, pentru a nu vă fi împiedicate rugăciunile. Ne facem planuri, avem opinii despre casele altora, criticăm comitete și biserici, dar luați seama la propriile case. Asta a știut fratele Aurel Huluban, că prin a avea grijă de casa lui el aduce o slujbă lui Dumnezeu. Da, a reușit. A umplut biserici din țară și străinătate cu slujitori (fete, băieți, nurori, gineri, nepoți).

Dacă legătura dintre mamă și tată este una echilibrată, toată familia trăiește în armonie și unitate, dacă părinții sunt dezbinați și instigatori, crează dezbinări generaționale între proprii copii, și ură fratricidă care se cronicizează în neam.

Ce frumoasă imagine. O familie mare, unită, cu lacrimi în ochi în jurul sicriului unui mare om. Ca un patriarh care a dat naștere unui mare neam de oameni serioși și cu mult bun simț. Ca un mare preot care a crescut mulți preoți, băieți serioși care au familii serioase. Bănci pline de nepoți și strănepoți. Cinste dumnealui, celui care a fost Aurel Huluban. Sunt convins ca fără o femeie deosebită și iubitoare de rugăciune ca sora Maria (căreia i se datorează în mare parte frumusețea armoniei din familie, pentru ca femeia este inima emoțională a casei), i-ar fi fost mult mai greu să ducă lupta credinței.

El a trăit cu rost. Talentul muzical presărat în copiii bisericii și în nepoți, a fost și va rămâne o reală binecuvântare peste decenii, ca un talant investit cu folos care aduce rod la vremea potrivită, un om care va sta cu fruntea sus la decernarea răsplătirilor lui Isus Hristos în ceruri. Biserica Maranata din Ghiroda are motive de mulțumire la adresa lui Dumnezeu pentru astfel de uriași ai credinței, care consolidează dumnezeiește mărturia Bisericii lui Isus Hristos.

Eroul nostru a ajuns la final. A isprăvit alergarea (cu bine), a luptat lupta cea bună (întâi printr-o familie model de urmat), a păzit credința (a lui și a copiilor lui), îl așteaptă o bogată și frumoasă cunună la răsplătirile dumnezeiești de la finalul istoriei, care este foarte aproape.

La revedere, frate Aurel! Pe curând în ceruri! Acum nu vă mai doare nimic! Inima aceea suavă nu mai are palpitații! Lacrimile au încetat! Nu mai aveți nevoie de căldură sau aer condiționat, vă este suficientă prezența lui Dumnezeu! În persoana dumneavoastră, am cunoscut un mare om!

Cu aleasă prețuire,

Pastor Onisim Botezatu

(Psa 34:19) De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scapă totdeauna din ea.

Nenorocirea vine. Neanunțată, neprogramată, nedorită, nepoftită, ea pur și simplu vine. Iată că nici casele slujitorilor nu sunt scutite. Și ei ajung în valea tristeții. De data aceasta se pare ca nenorocirea a găsit adresa familiei Moț. Desprindem câteva învățături din textul citat mai sus:

1. Nimeni nu este scutit.

Din câte înțelegem din textul biblic, nenorocirea nu face excepție nici din casele neprihăniților. Ea vine. Nu o dată de mai multe ori. O știm cu toții pe barba noastră că nu suntem scutiți. Mai ales slujitorii altarelor, care sunt porniți ofensiv și public împotriva uneltirilor diavolului. Noi devenim ținte ale întunericului. Iar câte o dată, un anume proiectil atinge ținta. Ce ne încurajează este controlul pe care Dumnezeu îl păstrează asupra situațiilor dificile, fără a sfida suveranitatea Sa.

Familia Moț a fost și este o familie slujitoare. Cu decenii de slujire în spate. Fratele pastor, Dumitru Moț nu s-a dat înapoi de la slujire, a fost tipul slujitorului devotat, un pastor, care a rămas în turmă indiferent de sezon. Copii slujitori, nurori și gineri slujitori/slujitoare. O casă de oameni dedicați și implicați în lucrul Domnului. Iar țintele încercărilor nu au făcut excepție.

Ce mă încurajează pe mine sunt câteva principii universal valabile, atribuite caracterului imuabil al lui Dumnezeu:

2. Așa cum reiese din textul citat: “Domnul îl scapă totdeauna din ea”

Dragă, minunată familie Moț. Ca unul care mi-am înmormântat fratele de 36 de ani, în parte înțeleg prin ce treceți. Întrebări și multe și fără răspuns. Gânduri, durere, lacrimi (pe care noi le mai vărsam și astăzi după cinci ani de zile). Înainte de orice suntem oameni. Avem sentimente, avem inimă și amintiri. Ne doare. Dar am o veste bună: Domnul vă va întări și veți trece peste acest necaz. Domnul va întinde mâna lui cea fină și vă scoate din nenorocire. “Dar Domnul îl scapă totdeauna din ea”. Acest “totdeauna” înseamnă și de a această dată.

3. Avem o nădejde care nu înșeală.

(Rom 5:5) Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.

Numai ce a fost ziua Cincizecimii. Faptul că se întâmplă de Rusalii, e iar un reper. Matias fusese recent botezat cu/în Duhul Sfânt. Un puternic semn al aprobării lui Dumnezeu. Nădejdea aceasta e vie. Avea dorința să fie botezat de bunul (pastorul Dumitru Moț). Cel mai probabil se pregătea o mare sărbătoare. Dar Domnul a ținut să o celebreze direct în cer. Nădejdea aceasta să vă însuflețească dragă mamă Cerasela și pe tine dragă tată îndurerat, Adrian. Of, Adrian a fost și fratele meu care a plecat dintre noi!

4. Despărțirea e temporară

(1Thes 4:16) Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos.

Dragă, minunată familie Moț, Matias va avea prioritate în Împărăție. E mai în avantaj decât noi. Nu vă pierdeți bucuria mântuirii. Lăsați-vă mângâiați de Dumnezeu cu aceste cuvinte. O cântare funerară spunea atât de frumos: “Curând vom fi iar împreună, și-n veci nu ne vom despărți. Pe cap ne va pune cunună, Hristos pentru veci va domni.” Dacă privim prin prisma lui Dumnezeu e vorba de clipe până la marea reîntâlnire din ceruri. Acolo unde Matias ne va întâmpina plin de zâmbet.

5. Suferința lui Matias s-a încheiat.

(Rev 21:4) El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”

Noi înțelegem acest verset prin “cândva”, “acolo”, Matias îl percepe prin “aici”, “acum”. Unde suntem noi, încă mai este moarte, unde este el nu mai e moarte. Noi ne mai tânguim și plângem, la el toate acestea s-au încheiat. Noi mai avem boli și dureri în trupul acesta muritor. Matias era un sportiv, un atlet sănătos, dar avea și el durerile lui. Acum nu mai are nici o durere. Mângâiați-vă cu aceste gânduri dragi părinți și apropiați.

Iar ție dragă Matias, care ai ajuns acolo unde noi încă sperăm, credem și ne luptăm să ajungem, îți zicem un călduros: La revedere!

Cu aleasă prețuire, O. Botezatu