BISERICA:  Maternitate

Înainte de a avea impresia unei afirmaţii blasfemice în dreptul sfintei instituţii create de Mântuitorul, anume Biserica, haideţi să ne concentrăm asupra aspectului real al noţiunii de “biserică”, având în vedere în dezbaterea noastră randamentul pe care ar trebui să îl arate biserica la bilanţ şi cel pe care îl prezintă de fapt. Randament? Hm. V-aţi gândit vreodată la asta? Sincer? Ei bine, oare nu la asta se referă Pilda Samariteanului? şi cea a talanţilor? şi întreg Noul Testament? Şi întreaga Biblie?

Haideţi să le luăm pe rând: pentru început aş vrea să definim termenii “biserică” şi “randament”

RANDAMÉNT s. n. 1. raportul dintre efectul obținut și efortul depus într-o activitate. ◊ (ec.) efectul util al unui factor al procesului de producție într-o anumită unitate de timp. ◊ eficiență, folos, beneficiu.

BISERICĂ = Masa tuturor credincioșilor născuți din nou, care în urma pocăinței au fost botezați în Numele Sfintei Treimi. Se mai numește și Trupul lui Hristos. Mireasa lui Hristos

În urmă cu un an de zile, s-a născut copilaşul nostru în maternitatea din Arad. Prima impresie când am luat contact cu băiatul meu nu a fost deloc una plăcută, plin de puf, umed, vânăt, plângea cu gura până la urechi. Coşmar. Cu ochii la el cu mintea la soţie ce încă era pe masa de operaţie. Mă rog, a doua zi am mers în sala post operatorie să-mi văd odorul, surpriză! Nu cred că am văzut pe faţa pământului copil mai frumos ca el. Ei aşa spun toţi părinţii! Păi eu nu sunt părinte?

Bine, Yared, este unul dintre fericiţii care a fost căutat a doua zi, m-am interesat de el în cele mai mici detalii: să fie schimbat, sătul, sănătos, tot vorbeam cu asistentele să trateze cu prioritate cazul lui; de parcă numai el era în sala post-operatorie! Da, dar numai el era al meu. Era iubitul nostru. Darul mult aşteptat de la Dumnezeu, comoara noastră, fugeam de la un salon la altul: pe de o parte mă interesa în detaliu starea soţiei, apoi mergeam să vad starea băiatului, până la urmă un comportament normal de tată responsabil.

Erau zeci de copii acolo, toţi frumoşi, toţi au avut o mamă dar unii au rămas în grija mamei alternative, statul. De ce? Pentru că au avut neşansa de a avea o mamă poate iresponsabilă, poate bolnavă sau care chiar s-a stins pe masa de operaţie, să nu judecaţi dur aceste cazuri, să fiţi cel puţin caracterizaţi de milă. Şi mila de fapt biruie judecata, așa spune Sfânta Scriptură.

În sala post operatorie nu vezi altceva decât copii neajutoraţi care, pentru satisfacerea celei mai mici nevoi existenţiale are nevoie de cineva din exterior: pampers, lapte, căldură etc. să rămânem la nevoi. În primul rând aceste nevoi au oameni angajaţi cu normă întreagă pentru a face doar asta, au asistente, medici neo-natologi, infirmiere, medici de gardă care au depus jurământ că vor face asta şi asta fac ei. Imaginaţi-vă ce ar fi ca nou-născuţii să fie abandonaţi într-o încăpere şi lăsaţi acolo o săptămână. Ei, Doamne fereşte! Cum! Ei bine, medicii nu o fac şi le mulţumim pentru asta, dar lasă că o fac responsabilii spirituali. Stăteam de vorbă cu un profesor de Teologie aparţinând bisericii istorice care sincer îşi exprima îngrijorarea faţă de implicarea în educaţia pre-maritală şi post-maritală care, spunea dânsul e inexistentă. Subliniind tot el, importanţa pe care o alocă bisericile evanghelice, care se vede evident în numărul destul de mic al divorţurilor. Părintele R. făcuse o statistică în anul 2012, în care preciza că dintre cele 25 de cupluri care au încheiat legământ la altar, optsprezece dintre ele au culminat prin divorţ în acelaşi an, în Parohia dumnealui.

Să revenim în turma noastră. Principiul emis de Mântuitorul în evanghelia lui Maarcu 16:16, este următorul “botezaţi-i şi învăţaţi-i Tot ce v-am poruncit Eu”. Ne oprim deocamdată la aceste cuvinte. După botezul ce survine naşterii din nou începe procesul învăţării, al fundamentării cunoştinţelor spirituale, detalierea principiilor biblice şi implementarea lor în conştiința nou-născutului pentru a-i folosi pe termen lung. Aceasta este responsabilitatea slujitorilor bisericeşti. Întreb aşa este şi în biserica ta? În linii mari se respectă principiile bisericeşti, dar consider că o analiză responsabilă în plus nu deranjează pe nimeni, dimpotrivă poate fi necesară. Mai ales că un cuvânt este bun sau rău dacă vine la vreme potrivită sau nu. În primul caz ne oferă şansa reparării eventualelor sincope comportamentale şi pot aduce belşug de binecuvântare.

Oare câţi prunci sunt abandonaţi printre adunările noastre- cine îi hrăneşte? cine se ocupă de ei? Cine îi ajută, cine le aude oful? Aici pierdem mult şi suntem responsabili de fiecare minut al neglijenţei având în vedere că în acel minut se poate stinge un bebeluş sau pierde pentru totdeauna. Pruncii spirituali sunt în custodia bisericii locale, au drept de paternitate spirituală asupra lui şi legitim să le poarte de grijă. Ne resemnăm de multe ori spunând că diavolul ne înghite copiii, că ni-i ia şi face din ei vagabonzi, de fapt în cele mai multe situaţii el oferă unor prunci abandonaţi de proprii părinţi spirituali care strigă disperaţi după ajutor ceea ce are el. Plăceri înşelătoare, le promite căldură, hrană, distracţie, fericire în termenii infernali pe care îi deţine.

E îngrijorător ce am enunţat, nu? Respect pentru slujitorii care au avut iniţiativa de a încredinţa pe fiecare nou-născut unui părinte spiritual care să îngrijească de nevoile pruncilor în Hristos, să-I întrebe periodic de sănătate, să se roage împreună cu ei. Asta însă nu înlocuieşte grija responsabilă a păstorului faţă de copiii credinţei, că mulţi au căzut şi în acestă extremă. Bine zic ei, are părinte spiritual nu mai am grija lui, ba chiar o ai, niciodată asistenta nu poate asigura bebeluşului siguranţa pe care o asigură medicul neo-natolog, cum de alt fel nu poţi lăsa în grija unei asistente o operaţie cezariană. Fiecare are rolul lui şi dacă îşi face cu responsabilitate slujba totul ar trebui să decurgă bine.

Subliniam mai sus nevoia bebeluşului de îngrijire, observăm în al doilea rând strigătele disperate ale bebeluşilor care mai de care mai colorate. Dacă stăteai puţin atent puteai discerne care e fată şi care e băiat. Strigătele lor erau disperate, drăguţe, umane, necesare dar şi egoiste. Pampersul plin, el strigă, dacă are colici strigă, dacă îi este foame asemeni. Plânsul este singura lui armă, singură dar o mânuieşte foarte bine atingându-şi scopul la fiecare scâncet afişat. Mai ales mama percutează uneori enervant de precoce.

Trebuie cineva responsabil să fie permanent lângă prunci, să le asculte respiraţia, să le ia tensiunea, să-i cântărească cineva care ştie să facă bine şi sigur toate acestea. Aici apreciem activitatea mamei ca medic, bucătar, părinte, profesor, un rang pe care noi bărbaţii nu îl vom putea atinge niciodată, din acest considerent fiecărei mame responsabile i-aş ridica o statuie. Ei bine, Mântuitorul nostru a avut o astfel de iubire faţă de noi, i se cuvine statutul de Bunul Păstor, un atribut pe care l-a dobândit îndeplinind în chip desăvârşit dragostea pastorală.

O oaie care nu naşte este stearpă. Oare o biserică în care de ani de zile nu se mai nasc prunci spirituali cum arată în ochii Împăratului? Care este soarta unei oi sterpe? Una singură, măcelăria. Nu vreau să fiu sadic, dar vreau să-mi conştientizez colegii slujitori că am fost şi eu îmbătat de gândul conducerii, de onoarea de a predica şi de a fi onorat de alţii, dar nu am înțeles și răspunderea pe care o implică slujirea consacrată, ”ca unii care vom da socoteală de sufletele celor pe care îi slujim”, să ne trezim!

Aud parcă printre fragedele frunze de fag un gen de behăit specific, pe care îl înţeleg foarte bine dar îmi vine atât de greu a-l explica, sau vreau să las impresia asta. Sunt nevoit să mă apropii de graniţele ironiei care se vor a fi inofensive în acest context. E genul de sunet tânguitor şi plângăcios câruia I te laşi victimă pe fondul inconştienţei, dar care este cu totul diferit de ceea ce prezintă. Nu sunt deloc ambiguu, ne prea place să ne plângem de milă nouă înşine, unii împotriva altora, e genul de plâns care nu îmi trezeşte deloc sentimentul de milă, nu ştiu de ce sau poate că ştiu prea bine. Poate şi pentru faptul că îmi aduc aminte de maternitate, probabil.

Plânsul tânguitor drăgălaş şi gingaş se potriveşte perfect unui prunc de câteva zile sau săptămâni, însă când aceste e ştrangulat pe corzile vocale angrenate de plămânii dintre umerii laţi de un metru, e pe drept caraghios ce rezultă. Le zice sf. Apostol Pavel galatenilor parafrazat: măi fraţilor eu am venit aici cu meniuri bogate în nutrienţi, am tratate de teologie, am vrut să fac omiletică şi exegeză cu voi, am fost pregătit să servesc un grătar cu voi cu riscul de a dezamăgi vegetarienii, dar, dragilor mă uimiţi. Pă voi shimbaţi suzetele de la unul la altul? Voi încă sugeţi la biberoanele voastre şi vă gândiţi că poate laptele celuilalt e mai dulce ca al vostru. “Voi care trebuia să fiţi învăţători”, trebuia să mergeţi pe bicicletă, mă aşteptam să mă întâmpinaţi cu motociclete şi tractoare în brazdă, să veniţi înainte mea la aeroport cu Jeepane şi ATV-uri, voi mă întâmpinaţi cu rotobilul și trotineta? Tot lapte, încă nu aveţi dinţi? În limbaj propriu aş traduce această ultimă afirmaţie cam în felul: nu v-au ieşit încă măselele de minte? După douăzeci de ani de experienţe spirituale tot la întrebările de genul: Ce am voie să beau? Ce am voie să mănânc? Ce să ating? Ce să zic?, aţi rămas. Voi nu aveţi nici acum proiecte consistente de evanghelizare, de studiu, strategii pe termen lung, congelatoare de virtuţi pentru vremuri grele, tot cu hrană existenţială vă pierdeţi vremea?

Acest gen de pruncie spirituală este foarte periculos. Gândiţi-vă că unui astfel de om trebuie să-I întrebuinţezi armura Duhului Sfânt din Efeseni 6, care este foarte grea şi nu o poate mânui decât cineva care e bine hrănit, în niciun caz un sugar. Cu ei trebuie să mergi la război. El trebuie să ducă pe alţii în spate, da, tocmai el care săptămânal se tolăneşte pe spatele slujitorilor care au atâţia pe umeri. Vedeţi de ce a scăzut randamentul slujitorilor? Că le nenorocim timpul şi energia rezolvând nimicurile noastre şi nu mai au timp să se ocupe de adevăratele probleme şi proiecte, ca de exemplu oameni care se află pe marginea prăpăstiilor infernale şi au nevoie acută de ajutorul lor. Foarte multe resurse ale bisericii se consumă în interior, ca ursoaica ce se hrăneşte din propriile grăsimi în timpul iernilor polare.

Pe de o parte biserica trebuie să fie o maternitate, să se ocupe de îngrijirea noilor născuţi, dar concomitent cu acesta trebuie să aibă proiecte durabile, departeamente şi implicaţii sociale cu scop evanghelistic, altfel nu ar putea sluji scopului divin. Vedeţi, maternitatea nu are grijă doar de bebeluşi, ea asigură primul ajutor şi mamelor lăuze care tocmai au născut şi au nevoie de ajutor pentru a se întrăma, subliniez aici importanţa şi necesitatea susţinerii financiare a slujitorilor bisericii de către biserica locală, accentuez ultimile cuvinte. Bine ar fi să nu implicăm prea mult statul în susţinerea lor, argumentarea ar putea fi amplă, dar nu face subiectul nostru acum.

Am înţeles că e nevoie de timp şi de oameni consacraţi, instruiţi pentru a îngriji de prunci. O explicaţie a randamentului slab este dată şi de varianta alternativă la care au fost nevoiţi să apeleze episcopii bisericeşti(consiliul bisericesc), anume investirea în slujire a tehnicienilor, patronilor, care au o independenţă financiară. Sună bine, practic şi implică energie minimă în susţinerea lor, financiară mă refer. Dar pe parcurs trebuie urmărită întărirea liniilor slujirii cu oameni pregătiţi, competenţi, consacraţi, care au cultură teologică şi care fac numai asta și plini de Duhul lui Dumnezeu. În primul caz, acest gen de slujire generează implicare incompletă, uşor superficială cu rezultate pe măsură. Personal mă implic în prim plan în slujirea bisericii locale pe care am înfiinţat-o cu ajutorul Bunului Dumnezeu de cinci ani. fără vreo sponsorizare. Vă asigur că ştiu ce vorbesc. Fac asta pe lângă activitatea didactică, ce este  din aceeaşi tagmă aproximativ. Vreau să vă spun că implică multă energie şi timp, pe care le deţin deocamdată, să nu mai vorbim de stres și lupte spirituale. Mă întreb cât de greu este pentru comunitatea slujită în regim f.f.(fără fregvenţă), unde păstorul ajunge o dată pe lună, vă spun eu, foarte greu.

Nu intenţionez să insult pe nimeni, nici să trezesc rebeline în cineva, nici pe departe aceste supoziţii, arde în mine focul slujirii adevărate, poate cineva găseşte solutii pertinente şi consistente pentru remedierea situaţiei de fapt. Îndemnul meu este să ne întoarcem la Biblie, să vedem randamentul uimitor al Bisericii primare care a înţeles foarte bine încă de timpuriu care este scopul lui Dumnezeu cu privire la cei mântuiţi şi implicarea lor în mântuirea altora.