Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine și frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească. Isaia 29:13

Sunt cuvinte ieșite direct din gura lui Dumnezeu. Fără interpretare. Fară intermediari. Fară mierea prozodiei. Fară figuri de stil, ci pur și simplu, antropomorfic vorbind, Dumnezeu pune inima pe tavă în fața profetului Isaia și îndrăznește să mărturisească sentimentul pur, necenzurat pe care îl are vis-a -vis de poporul ales.

Ce constată Dumnezeu de fapt? Un popor ancorat în obiceiuri, expert în tradiții și orânduiri omenești, tare în retorică, bun de gură, galant în declarații, dar vorba domnului Iancic: „tipic, tipic și la inimă nimic!” Aceeași constatare divină în textul citat mai sus. Inima, sentimentele, realitatea erau departe de cer. Și în fond asta e ceea ce contează. Inima, fapta.

Concluzionând, te-aș invita să faci o analiză introspectivă. Ce vei găsi acolo? Care este timpul pe care îl petreci cu adevărat în prezența celui Sfânt? Cât de des comunicați? Dacă ai acorda soției/soțului timpul pe care îl aloci divinității, ar fi o familie fericită și mulțumită? Să nu ne îmbătăm cu apă rece! În fond avem mare nevoie de redefinire a creștinismului nostru, care trebuie să conțină în formulă și noțiuni ca: relevant, activ, autentic, roditor, real, viu, neprihănit.

Noi aici cu ale noastre, El în cer cu ale Lui. Oare nu e doar un fenomen de psihoză pe care ni-l auto-inducem? Încercând să găsim acel minim confort intelectual, împăcându-ne cu noi înșine? Ne înșelăm! Dumnezeu vrea creștini plini de roadele neprihănirii. Acesta este singurul creștinism validat de Dumnezeu. Altfel, trăim doar o formă de religiozitate platonică, fără esență hristologică. Noi facem imposibilă relația cu Dumnezeu, dar este atât de posibilă prin Hristos!

Înapoi la bază! Înapoi la cruce! Înapoi la Biblie! Înapoi la fapte! Doar așa vom reuși a convinge inima să urmeze îndeaproape vorbele noastre.