Povestea începe undeva în urmă cu patru ani la Școala Gimnazială Agrișu Mare, când am acceptat provocarea de a fi diriginte al clasei a cincea. O clasă mare de copii, cea mai mare din ultimii zece ani, 25 la număr. Am început atunci o aventură, un maraton al cunoașterii și al auto-depășirii profesionale.

Am pornit cu elan mare, cu speranțe și planuri noi și reformatoare, dar procesul ne-a fost întrerupt brusc de pandemie. Doi ani care au fost decupați din viața noastră cu o foarfeca înroșită în foc, care a tăiat fără milă prin foile mâzgălite de stări neînțelese, care au lăsat leziuni usturătoare în câmpul emoțiilor noastre șubrezite. Tăietura a produs multe răni care au rămas deschise până în ziua de astăzi și probabil vom mai avea nevoie de niste ani pentru vindecare deplină.

Praxisul didactic este unul onorabil, sfânt, nobil, dar din cale-afară de pretențios. Este o luptă contracronometru pentru salvarea unor oameni mari, îngrămădiți în niște trupuri mici și firave de copii, implementarea unei conduite morale și cinstite în mintea acelorași oameni mici, iar asta se face cu dăruire și iubire. Procesul implică și eliminarea unor piroane ruginite ale neștiinței, iar procesul devine cu atât mai greu cu cât acestea sunt înfipte în caracter, în inimă, sau uneori în sufletele copiilor.

Dar acei copii mici au devenit mari și foarte mari. Toma, Pocio, Monalisa, voi aproape că m-ați întrecut. Sunteți mari. Dumnezeu a rânduit pentru mine o clasă de copii frumoși, îngrijiți, talentați, cuminți și inteligenți. Am fost dirigintele vostru patru ani, din care doar doi împreună. Bătuți de covid, hărțuiți de probleme uneori, presărați cu excursii (puține), cu bucurii și mustrări, printre necazuri, adeverințe medicale, absențe și note (de tot felul), printre stări și mici nemulțumiri, am ajuns la final. Mulțumim și ție, Rebeca, pentru că am avut harul să oferim premiantul scolii în fiecare an. Cu mediile tale foarte bune ai adus onoare clasei și scolii. Rebeca este o fată decentă, ea nu vorbește mult, este retrasă, deschide gura rar, dar cu rost și doar atunci când trebuie.

Mă uitam cu luare aminte la voi, la masa de final, unde ne-ați invitat și vă mulțumim. Printre gânduri și amintiri, lăcrimam. Știu eu ce vă rezervă viitorul? Vor veni examene și mai grele, necazuri, nunți, călătorii și probleme. V-aș fi luat cu mine acasă, să am grijă de voi, dar nu pot, că sunteți mulți. Îl rog pe Dumnezeu să vă ia de mână, să vă lumineze cărările, iar acolo unde vă împotmoliți, să vă ia în brațe.

Ne despărțim în curând. Viața ne va duce departe unii de alții. Familia noastră (clasa a 8-a) se va împrăștia în lume, ne vom dizolva spre cauze la fel de nobile. Nu uitați să rămâneți drepți și cinstiți. Să nu compromiteți adevărul și principiile sfinte. Să nu acceptați „comerțul” cu oameni, e ofertant, dar pe atât de dezonorabil. Mai țineți minte un sfat: pentru a ști să stai drept înaintea oamenilor, trebuie sa înveți să stai pe genunchi înaintea lui Dumnezeu!

Sunt convins că Dumnezeu are pentru fiecare dintre voi rezervat un viitor binecuvântat și o nădejde vie a permanentei Sale însoțiri. O! Dacă ați putea înțelege cât de bine v-ar fi să rămâneți între frontierele sfintelor virtuți, să ne stabilim principii și priorități clare, multe greșeli ale noastre (adulților) nu ar mai trebui repetate și de voi!

Vă iubesc! Am învățat de la voi multe. Am pornit în învățământ cu impresia că știu multe, am încheiat al 13-lea an cu impresia că am învățat multe și mai am de învățat foarte multe. Există în sufletul nostru acel nerv al speranței că veți înțelege ce am vrut să vă transmitem, chiar dacă pe moment ați dezaprobat unele sfaturi. Va veni vremea când veți deschide sertărașele amintirilor și veți găsi perle de mare preț, pe care le-am investit în mintea voastră, de altfel cea mai eficientă investiție. Noi, profesorii, nu avem mulți bani, dar cine a zis că nu suntem bogați? Suntem! Câtă vreme vă avem pe voi, când ne veți face cinste ocupând funcții importante în societate, cu mândrie și satisfacție vom povesti: „Mi-a fost elev!”

Dragi colegi profesori, iertați-mi îndrăzneala de a mă oferi din oficiu mijlocitorul copiilor mei(clasa a 8-a). Iertați-ne! Pentru indisciplină și teme nefăcute, pentru întârzieri la ore și răspunsuri puerile. Iertați-ne pentru nervii încordați și firele albe generate de comportamente copilărești, pentru necazurile create și gălăgia noastră. De multe ori temele nefăcute, poate notele mici și absentările nejustificate v-au creat disconfort. Dragi profesori, vă iubim! Ne-ați pus în mână creionul și radiera, ne-ați învățat literele și propozițiile, cunoaștem slovele, socoteala și măsura, plusuri și minusuri, iar pentru asta vă mulțumim și vă suntem pe viață recunoscători!

Iar noi profesorii, am fost pentru voi ca părinții aceia uneori exigenți, alteori prea permisivi, poate aspri, dar credem că în viață ne veți înțelege bunele intenții, veți constata că nici noi nu suntem desăvârșiți, dar ne-am străduit din răsputeri să vă aruncăm mai sus decât am ajuns noi, să ne depășiți cu viteză, iar când veți fi mari, să fiți mult mai buni ca noi. Iar dumneavoastră, părinții, ați fost la înălțime. Am avut o colaborare și o comunicare foarte bună. Mă bucur că am conlucrat atât de frumos.

Și, da, ultima frază o scriu lăcrimând: trebuie să punem punct aici relației noastre cotidiene. O să îmi fie dor de melodioasele voastre apelative: „diru”, „domnu’, profu’ sigur nu le meritam, dar îmi ungeați sufletul când vă auzeam. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că v-am avut pe voi. Ați fost prima promoție a mea ca diriginte. Am învățat împreună ce înseamnă asta, cu siguranță următorul mandat ar putea fi îmbunătățit. Vă iubesc! La revedere, dragii mei! Nu ne uitați!