CU INIMA ÎN PRIZĂ

O FAZĂ ȘI UN NUL

În drum spre biserica din Agrișu Mare, m-am oprit puțin pe la spitalul de recuperare din Ghioroc. Aici în general sunt dați oamenii aflați în ultima fază. E cam penultimul popas înainte de morga. Dar e și una dintre punctele de misiune ale Bisericii Muntelui Sionului, Ghioroc, pe care o păstoresc. Poate că suntem ultima lor șansă de a descoperi pe Mântuitorul. În acest moment am spus echipei să meargă acasă pentru că vreau să mă duc singur. Intru pe holurile vechi de o sută de ani, cu mozaicul fisurat, condiții destul de modeste. Vechi, dar bine îngrijit, curat și cu niște surori medicale extraordinare. Am fost primiți cu deschidere tot timpul.
Întreb de un anumit cetățean la care am fost rugat să merg: „L-au luat azi dimineață și l-au dus pentru recoltarea sângelui la Spitalul Județean Arad”, îmi răspunse cu vocea stinsă, ca felinarul bunicii mele din Orbeni, în urmă cu ceva decenii, colegul lui de cameră. Am văzut că „pacientul” meu este plecat, intru în dialog cu acest domn. Și, care este soarta dumneavoastră? îl întreb eu. Ce probleme aveți? „Sunt copilul Domnului!” Îmi răspunde el, după care îl salut corespunzător.
Este vorba despre fratele K. Un omuleț de statură medie, cu mustățile răsucite puțin, nebărbierit. Îmbrăcat de iarnă, deși afară sunt 20 de grade. Este atât de slab încât depune eforturi mari pentru a-și menține vertical sistemul osos. Echilibrul său este prins în șuruburi. cu niște degete negre și lungi, acoperite cu un strat de piele cu multe bătături și nițică macră, dar atrofiată. Sunt bine, îmi spun când se îndreaptă spre dulăpiorul lui aproape gol, dar al cărui spațiu era ocupat de un Nou Testament, care părea totuși destul de vechi. Pe fața lui tuciurie străluceau printre lacrimi niște ochi mari și obosiți, dar plini de bunătate. Avea multe să-mi spună, cerșind parcă încă o secundă în plus, pentru a-și termina povestea. Deschide Bibliuța și îmi arată un șervețel. Nu văd nimic spectaculos în el, dar povestea lui m-a impresionat. M-au întrebat doctorii de ce tot protejez acest lucru. Le-am răspuns… și începe să plângă: ”Este ultima data in care Cina Domnului mi-a fost adusa în el”. Pentru că nu mi-a mai adus-o nimeni de mult timp, o miros, să-mi amintesc de Pâinea Vieții. A fost atât de bucuros când i-am spus că urmează să serbăm Sfânta Împărtășanie și o să-i duc și lui.
„Care este cea mai mare dorință a dumneavoastră?”, întreb cam grăbit. Răspunsul lui avea să mă frapeze în curând. „Două fire de curent aș avea nevoie la casă, pentru a lega o priză. Vedeti? Nu prea am aer și pentru o supraviețui, am nevoie de un aparat care merge pe curent să mă ajute să respir „. Nu dorește o mașină de spălat sau microunde sau o mașină de spălat vase, sau o plasmă de 800 de euro. Sau nici un mobilier de bucatarie cu aragaz pe inductie, nici I-Phone 7, nici Samsung J5 nici ghete de iarnă de la Kappa, nici Passatul din 2010, nici multe dintre lucrurile pe care le dorim mult. O! Nu. Pur și simplu mi-a cerut două fire, o fază și un nul, la care să conecteze o priză.
L-am lăsat în lacrimi. De bucurie că cineva s-a oprit să schimbe două vorbe cu el. Cum îi  găsești? Mă întreabă unii. O! e foarte simplu. Sunt destui pentru care sa avem cinci minute, fiecare dintre noi, pe zi. Doar că suntem prea captați de noi pentru a-i observa pe acești nenorociți. Îi evităm azi, ii evităm mâine. Apoi ne intrebam de ce ne evită  Dumnezeu și binecuvantarile Majestății Sale. Răspunsul este predictibil; „Miluiește și vei fi miluit”, garantează Mântuitorul într-una dintre fericiri. Trebuie să fie foarte importantă, dacă una din zece e MILA. Da, da, este foarte importantă !. Faceți-vă timp pentru cei nenorociți. Observați-i! Căutați-i! Găsiti-i! Ocupați-vă de ei! Miluiți-i! Cercetați-i! Faceți-vă rost de pungi! „Strângeți-vă comori în cer, pentru că unde este comoara ta acolo este și inima ta” (Matei 5). Vei ajunge tu însuși la pat, cine să te viziteze dacă nu ți-ai făcut în viața ta cinci minute timp pentru nimeni! Ai trecut cu ochelarii de cal înainte în căile tale, fiind orb la nevoile celor din jur.
Biblia ne spune că; „Va veni o noapte când nimeni nu mai poate să lucreze”. Așa că profită acum și fă ceva. Lasă ceva în urma ta. Apostolul Pavel ne sfătuiește în epistola adresată galatenilor, cap. 6; „Cât avem prilej (oportunitate, timp, bani, sănătate), să facem bine la toți, dar mai ales fraților în credință”.
Pune acum pretențiile tale lângă firele de curent ale preferinței fratelui K. El ar putea da tot ce a acumulat în schimbul unei faze și a unui nul, pentru a conecta priza de care depinde viața lui. Întreb: aveți capacitatea de a renunța la ceva pentru a oferi două fire? Ești pregătit să mori pentru Cristos? Convinge-mă prin faptul că ești pregătit să omori zece minute pe zi dând viața și speranța unui slăbit, unui lovit de soarta, dar în care ar putea să fie Cristos.

FRATELE LUI BARTIMEU

M. FRATELE LUI BARTIMEU

El are ochi, dar vede foarte greu. Sprâncenele mari si impreuna, nu au fost ingrijite niciodata. Acestea acoperă două ochi teribil de obosiți și palizi. Unul cu o conjuctivită îngrijorător. Dinti? Ioc. Doar caninii se obișnuiesc ca anvelopele de la formula 1 și galbeni i-au rămas în gură. De auzit aude bine, doar că trebuie să-i urli în minor fiecare întrebare. Mâinile bătute de soare, de ploi și de vânt, vorba lui Slavici, la care am adăugat și de timp.
Capul de câteva săptămâni bune. Haina groasă și murdară și pe cap o lălâie de căciulă găsite lângă ceva containere. Două perechi de pantaloni pe el și în picioare o pereche de pâslari cum am mai văzut în lagărul de concentrare al evreilor de la Mathausen, Austria. Dacă ar fi fost noapte, probabil că ar fi văzut scântei în urma lui, târându-le cu mare efort după un corp slăbitt care abia își păstrează echilibrul.
Ați spune că descriu pe cineva din Africa de Nord sau îndepărtata Indie, sau Siberia anilor 30. Dar, nu. Vorbim de Arad. Unul dintre județele dezvoltate din România. O zi normală. 17 octombrie 2017. O zi neobișnuit de caldă. Ies din scoală, în penultima pauză a orelor de curs. Văd mare agitație în curte și un mănunchi de copii adunați în jurul containerului galben din curtea școlii Târnova. Îmi fac loc printre copii și ajung la el, dl M. pe care eu l-am numit fratele lui Bartimeu. Cu mâinele negre, și uscat scormonește înăuntru ca un ursuleț rănit, bătrân, înfometatt și fără jena celor din jur. Mi-am dat seama că instinctul de supraviețuire al foamei anulează toate celelalte simțuri, pur și simplu.
Îl prind de umăr și îl invit să mă urmeze. Eram de serviciu pe școală. Copiii încep să-i aducă lapte, cornuri și d-șosra P. i le pune în plasă. Nu ar fi renunțat la bena plină, ținea de ea cu mâna stângă, ca El-Zorab de calul lui. În cele din urmă îl conving să vină cu mine. Am făcut în zece minute un drum de jumătate de minut. Încerc să am un dialog cu el.
– Cum vă numiți? Îl întreb.
– P.M. încearcă să-mi spună de trei ori.
– Câți ani aveți? Pauza. Nu știa. Am aproximat vreo 75.
– Aveți copii?
– Da, am unul dar e la mamă d …..i.! și îl umflă plânsul. Nu judecați vocabularul lui. El nu are așa ceva, la propriu, mormăie ca un bursuc. Nu mai dă două parale pe mine, continuă el în lacrimi, referindu-se la băiat. Îi fac niște cumpărături, destul de puține pentru a da cuiva un motiv să creadă că mă laud. Vreo 25 de lei. Vin afară să i le dau. Inițial nu a vrut să le ia. Am constatat că are bun simț. Sunt în Numele Domnului, zic eu. Și începe să plângă și să încline capul în stânga și în dreapta, copleșitor. la insistențele mele le ia.
– Ce pot eu să-ți dau? Îmi spune cu ochii scăldați în lacrimi.
– Nimic. Nu mi-ați cerut asta, am făcut eu. Mă privește o secundă în ochi. O secundă în care au curs multe lacrimi. Apoi se uită din nou în pământ. Vă doresc tot binele din lume, continuă el, plecând în direcția opusă casei lui, plin de emoții. El. Dar eu!
Dl M. e om. Chiar dacă e frate cu Brtimeu. Are în el Chipul lui Dumnezeu care trebuie revendicat. Și el este fiul lui Avraam. V-ați opri să dați mâna cu un astfel de om? Poate e chiar vecinul tău de bloc. Sau de stradă, sau poate mai rău, bunicul tău. „Doamne ferește!” Zici. Eu nu mă uit la acești nenorociți și jegoși și mizerabili și aurolaci. Dar cum ar fi fost să reacționeze așa și Hristos când ma văzut pe mine. Ticălos, încăpățânat, plin de patimi, neascultător? Sau pe oricare ins în noroiul propriilor păcate. Și totuși … A coborât în ​​Ierihon, la cel mai jos punct al planetei, aprox. 240 m sub nivelul mării, pentru a ridica pe orb la cel mai înalt nivel al Împărăției lui Dumnezeu. Să stea la masa Mirelui. A spus: „Bartimeu, ce vrei să-ți faci?” Asta a fost ceva de genul: hai că îți deschid ochii ca să vezi ce vreau să fac sufletului tău. „Credința ta te-a mântuit!”
Să nu treceți niciodată indiferenți pe lângă frații lui Bartimeu. Am eu un astfel de sentiment că în unele dintre ei e însuși Domnul Isus deghizat. De unde aș ști eu asta? Poate zici. Fă bine tuturor celor care poți. Și așa ajungi și la Isus. Ignoră-i pe toți și Îl vei ignora cu siguranță și pe Isus. Și stai „ne” liniștit că și El te va ignora în Împărăție. Doamne când Te-am ignorat noi? „Oridecâte ori nu ați hrănit un amărât, nu ați îmbrăcat un aurolac, nu ați vizitat pe patul de spital, prin temniță, nu ați cazat pe un frate al lui Bartimeu, ați fost neglijenți cu mine. Mat. 25: 42-45 parafrazat.

O. Botezatu. 17.10.2017