Ghioceii par a fi cele mai smerite flori. Cu trei petale albe, fără prea multă clorofilă, aceste gingaşe dar rezistente flori, ies primăvara din beţia mustului zăpezii, lăsând în urmă întunericul hibernării. Trăiesc scurta lor viaţă cu un fel de gârboveală în spate, iar odată cu venirea căldurii mor fără a cunoaşte vreodată ce este verticalitatea.
Ghioceii par florile veşnic îndoliate. Se nasc aplecaţi cu faţa în jos admirând chipul verde şi bine înrădăcinat în pământul îngheţat. Atent cercetând propriile chipuri, florile de ghiocei ne învaţă că sunt atât de multe lucruri de analizat şi amendat la propriile vieţi, încât nici timp de a se gândi la alţii nu au.
Cea mai frumoasă formă substantivală e la plural, lăsând să se înţeleagă faptul că numai în buchet şi numai împreună au valoare, putere şi pot emana frumosul. Vi se pare că ar avea totuşi câte ceva de învăţat şi omenirea din toate aceste aspecte ale florilor de ghiocei?
După o viaţă tristă parcă, trăind prin sacrificiul personal spre admiraţia altora, ghioceii lasă să se înţeleagă ca nu-i interesează nimic din ce se petrece în curtea vecinilor. Se încăpăţânează a nu se lăsa captaţi de peisajele vremelnice din jur, pentru a nu fi distraşi din cugetare. Ghioceii sunt florile creştine, frumoase, discrete şi cu bun simţ.
Lăsând în urmă lumina Soarelui cu dinţi, şi flori care mai de care mai mândre, ei se mulţumesc şi cu satisfacţia de a oferi farmecul lor într-o vreme în care, omul, nu putea oferi o altă floare din cauza frigului, ei se oferă voluntar ca galant al iubirii, dăruitorilor lui mărţişor.
În fine, ghioceii plâng pe cei mândri şi aroganţi, prea durabil înfipţi în gheţarul clipei care a trecut.
• Învaţă de la ghiocei, că toate-s trecătoare, că tot la fel va trece şi clipa ce îţi pare fericită, şi clipa care doare.