Dialogul impersonal

Într-o sală spațioasă,
Pe tărâmul omeniei,
Cu alai și voie bună
În absența modestiei
Se-auzea din depărtare
Cum se ceartă niște „ele”.
Neavând esență-n fapte
Aruncau cu vorbe grele.

Răgușitul ton sopranic
Cu voaluri apretate,
Pe un tron spoit cu aur,
Pe spătar cu pietre scumpe,
Tolănită stă TRUFIA.
Glasul ei se-aude tare
Fără jenă sau sfială:
-Spuneți voi ce stați în sală
Și v-am invitat la masă,
Este pe pământ regină
Decât mine mai frumoasă?

Eu am inima curată,
Eu am freza mai cochetă,
Eu, așa precum vedeți
Am aliură de crăiasă!
Eu cunosc,
Eu știu de toate,
Eu sunt sfântă, nu himeră!
Eu, așa…privind oglinda
Văd la mine numai fapte.

Pe un ton suav și palid
Se ivește MODESTIA.
-Știi tu, draga mea „regină”
Ne-ai spus multe despre tine:
Fapte, flori, fiori și perle.
Hai să întrebăm și juriul
Ce observă drept și bine:
Ce părere v-a lăsat
„Doamna” ce vorbește bine?
– Noi, să judecăm profund…
N-am văzut nimic, în fine.
Doar o babă prost vopsită
Ce se laudă pe sine.

Iar tribuna clocotește
Ca vântul printre ulcele.
Fără reguli în vorbire
Ia cuvântul „doamna” BÂRFA.
-Vedeți voi ce spune asta?
Ce? Se crede ea mai mare
S-o-nfrunte pe sora noastră(bârfa)
Care stă drept în picioare?
Imediat e aprobată
De prietenele-i mute:
De beție, de minciună,
Preacurvia și hoția,
Blasfemia și-alte multe.

Dintr-odată ADEVĂRUL,
Ca viteazul din poveste,
Întretaie atmosfera
Pe un ton grav și solemn:
-Știți voi multe a vorbi,
Acuzați, dați cu părerea
În privat și ponegriți.
Iată sora modestia
Nu vă-nfruntă pe-ndelete,
Însă scurtă este vremea
Când însuși JUDECĂTORUL
Vă va scrie pe perete
Tot ce ați șoptit în taină.

Astăzi voi vă dați dreptate
Și beți ceaiul împreună,
Savurând cuvinte grele.
Țineți minte, în curând,
Ca un hoț are să vină
Între voi Judecătorul.
Tot ce gura a vorbit
În lipsa înțelepciunii
Va descoase umbra minții
Dreapta judecat-a lumii.

Strecurată pe-ndelete
Neînscrisă la cuvânt
Se arată CALOMNIA
C-o falcă-n cer, una-n pământ.
-Ce!… te crezi tu mai cu vază
Peste înțelepții sorții!?
Ești mai breaz?
Știi tu mai multe?
Las’ că mă ocup de tine.
De minciuni umplu poporul
Născocesc verzi și uscate
Să arunc în ceață lumea.
În gândiri presar dileme,
Spun doar rele despre tine,
Amăgesc pe toți naivii.
Te dezbrac de toată cinstea
Și-am să iau eu haina ta
Să mă creadă doar pe mine.

Prințul ADEVĂR cel verde
Se așează înr-un colț,
Ne-ncercând să țină pasul
Fiarelor dezlănțuite.
Și-ale calomniei saduri,
Răspândite printre rânduri,
Sar în față pe gradene
Ca hienele în junglă,
Hotărâte să-l sugrume,
Să omoare Adevărul
Care tot mai greu răsuflă.

Sar victorioase-n sală
Și-n banchet semnau victorii
Că învins-au Adevărul.
Însă groaza le cuprinde,
În plină benchetuială
Cu alcoolul neservit,
Un cutremur se pornește
De se clatină cavoul.

S-au înscăunat stăpâne,
Pe imperii, pe cuvânt
Ele decid soarta lumii
Și-s doar ele pe pământ.
Dar nu pentru multă vreme,
Că minciuna nu-i eternă
Nici trufia nu-i stăpănă,
Cel mai slab fiu din etern,
Însuși TIMPUL le înfruntă.

O lumină sclipitoare
Ca a soarelui de Mai,
Cum nu mai văsuse omul
Le orbește într-o clipă.
Neștiind ce se petrece,
Pe furiș le iau fiorii,
Înviase Adevărul!

De atunci aceste babe,
Slute, oarbe și meschine,
Vorbesc vrute pe-ntuneric
Nu au voie în lumină.
Vor cădea de pe arcade
Și strivite ca un vierme
Până focul le va arde
Fiindcă judecata vine!

Când ședința încetează
Fiecare se grăbește
Să-și practice meseria.
La ușa de la ieșire
Împroptit stă de perete,
Spre-nsoțire CARACTERUL.
-Hai cu noi! L-îmbie ele
Ca să iscodim poporul!
– Știți, nu pot veni cu voi
Și urâte, și învinse.
De aceea m-am decis
Mă-nfrățesc cu Adevărul.

E impersonal cuvântul,
La tine vin zilnic „ele”
Te vor interlocutorul.
Nu sta mult pe la perdele
Și să nu le faci favorul
Că vei fi strivit cu ele!
Tu fii om! Fii drept! Fii tare!
Votează cu ADEVĂRUL
Și păstrează-ți caracterul!

O. Botezatu, Ianuarie, 2020