Bucuria noastră ca profesori este să vedem ascendența elevilor noștri în viață, să îi vedem puși la casa lor, căsătoriți, cu un loc de muncă și fericiți. Atunci avem așa un aer de mulțumire, cumva, într-o minusculă formă am avut și noi un aport. Am foști elevi doctori, ingineri, profesori, cam prin toate meseriile din societate.

Alice însă a avut alt destin. A plecat dintre noi repede (la 21 de ani), lăsând în urmă lacrimi, întrebări, durere și fiori. Era o elevă bună la învățătură, modestă și cu foarte mult bun simț. Nu vorbea în plus, își cântărea bine cuvintele, chiar și când îi venea rândul să răspundă făcea economie de vorbe. Dar moartea vine și peste oamenii educați.

Era foarte talentata la fotbal. Când ajungea mingea la piciorul ei, se transforma imediat în gol. Chiar și băieții priveau cu oarecare invidie. Bucuroși am citit pe internet despre performanțele aduse școlii noastre din Chier, comuna Târnova prin rezultatele obținute la nivel național. Of! Ai îndoliat o comună întreagă, sau poate un județ. Ți se va simți lipsa în grupul de fete, în frumoasa Biserică „Betania” din Chier.

Alice a fost un om. Un copil bine crescut și o fată educată. Nu am avut niciodată probleme cu ea. Dar se pare că norii negri ne crează nouă, acum, probleme în a înțelege voința divină, lăsându-ne cu multe întrebări și cu puține răspunsuri.

Condoleanțe familiei. Dumnezeu să mângâie părinții, frații, rudele, dar și pe colegii mei, profesori, care am contribuit la creșterea celei care a fost Alice. Of! Expresia „A fost!” ne înfioară.

Păstrăm speranța și nădejdea că într-o zi Dumnezeu ne va strămuta într-un loc în care nu mai sunt nici lacrimi, nici durere, nici moarte.

La revedere, Alice!