Între leagăn și sicriu

Suntem stăpâni pe viață. Puternici stăpâni!

Ne naștem pe pământul acesta fără alegerea noastră, într-o țară pe care nu noi o alegem, nici părinții, nici culoarea, nici înălțimea, nici limba, nici numele. Primim un certificat de naștere pe care îl folosim foarte puțin în viață apoi unul de deces care ajuta pe alții să întocmească nuș’ ce dosare.

Creștem într-o casă mai luxoasă sau mai modestă, tot fără alegerea noastră.
Trăim pe pământ în spațiul pe care ni-l hotărăște divinitatea, respectăm legi de alții întocmite, pe care chiar dânșii le încalcă. Și dau apoi altele să le acopere nelegiuirile.

Nu știm aproape nimic despre ce ne rezervă viața și viitorul, apar în viața noastră persoane pe care nici măcar nu le-am invitat și ne părăsesc fără preaviz sau vreo notă informativă. Dar, din fericire apar și îngeri pe care nu am visat că îi vom cunoaște vreodată. Mângâierea lor vindecă rănile celorlalți.

Alegem o carieră și partenerul de viață, pe care alegem să îl iubim și să împărtășim bucuriile și dramele vieții. Dacă în tot acest decor nu ar fi și paleta celor două veșnicii, ar fi sinistru. Cel mai important lucru dintre toate acestea este dat de faptul că Dumnezeu ne lasă libertatea de a alege veșnicia. Oferindu-ne chiar harul de a fi cu Sine în cer. Păcătuim râzând câteva clipe în viață, iar apoi ne trebuie decenii de lacrimi să le rezolvăm. Pentru asta îl iubesc pe Hristos, că a murit înaintea mea și în locul meu.

Apoi îmbătrânim, iar fazele incipiente se repetă. Alții ne schimbă pempersul (puțin mai mare de data aceasta), ei ne hrănesc cu mâncarea de ei aleasă, ne spală, ne îmbracă, ne duc la azilul pe care doar ei îl decid. Nu sunt sinistru, nu sunt pesimist, nu sunt funebru în decor, doar observ realist niște lucruri. Am înmormântat 22 de oameni (unii chiar dragi) în ultimile 7 luni. Singurele întrebări responsabile sunt: oare cine urmează? Oare nu urmezi chiar tu? Oare nu sunt eu la rând? Eu am primit răspunsul în urmă cu 2000 de ani pe crucea din Golgota: „Tată iartă-i căci nu știu ce fac!”

În cele din urmă vor comanda un sicriu pe ce culoare vor ei (am auzit că se poartă sicriele ieftine, care pot fi acoperite de casa de pensii, că orice cheltuială „inutilă” trebuie evitată), apoi niște garoafe ofilite sunt aruncate peste un morman de pământ aerat, o cruce pe care scrie ceva foarte sumar. Câteva zile și luni își mai aduce câte cineva aminte de tine, apoi uitarea se așterne. Toți vor căuta alți oameni care îi pot ajuta la greu. Un mort nu mai e profitabil.

Și…Cam asta e tot…Pe pământ!
Ce bine că există nădejde și înviere și cer și Hristos și cruce!

Oare cât de stăpân ești pe viața ta? Să te crezi oare mai stăpân decât ești? Nu merită! E o iluzie! „Încredințează-ți soarta în mână Domnului” abia atunci ești în siguranță!