Mi-e dor de tine copilărie!

Mi-e dor să fiu iar copil!
Mi-e dor de cuptorul de lut
Al bunicii de la Orbeni,
Unde ne înghesuiam ca puii de arici,
Zgribuliți și chirciți
După ce alergam după struguri
Cu tălpile goale pe lutul clicos
Din dosul Orbenilor.
De mirosul acelor struguri,
Era un deliciu când urcam pe vale în sus
În căruță la tataia.
Mirosul de Nohan negru
Nici gustul lor,
Nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci,
Nicăieri în lume.

Mi-e dor de zilele toride de vară
Când o plimbam pe sora cea mai mică
Pe drumurile betonate
În spate la D.G.R.S (nu am știut niciodată ce înseamnă această abreviere)
Eram convins că se va stâmpăra copila
Plimbând-o cu căruciorul,
Dar nu era așa,
Atunci credeam că duce lipsa de plimbare
Acum realizez că era toropită de soare,
De sete și uneori și de foame.

Așteptam să ajungă mama la capăt
Cu rândul de porumb,
Alăpta copilul în grabă,
Apoi pleca obosită,
Pe un alt rând la prășit
După ce mai lua câteva înghițituri
De apă fierbinte de la soare,
Nu era umbră pe acolo.

Mi-e dor de coliba de porumb
Încălzită de o butelie cu gaz,
Unde ne îngrămădeam așezați
Ca lingurile în rastel
Pentru a nu îngheța de frig,
Că brumărelul se instalase de-a binelea
În dosul dealului la Drăgușeni.

Mi-e dor de balta Siretului
Unde urmăream cârduri de rățuște
Abia ieșite din ou,
Și ne adunam „să facem gagici pe apă”
(Aruncam cu lespedea pe oglinda apei,
Iar cel care lovea de mai multe ori apa,
Era câștigătorul triumfător)

Mi-e dor de nopțile petrecute în căruță
Numărând stelele căzătoare,
Și vagoanele marfarelor
Care curgeau pe valea Trotușului în jos
Și pe valea Siretului.
Și concursul pe care îl făceam
Cu fratele meu Adrian (adormit)
Când ne alegeam fiecare partea de drum
Cel care număra mai multe mașini
Era învingătorul.
Nu am înțeles niciodată de ce
Lui îi ieșeau totdeauna mai multe;)

Mi-e dor de serile de colindă
De prăjiturile vanilate,
De susane din zahar ars,
Covrigi, colaci, nuci, mere
Și bani pe care ni-i dădeau la grămadă
Bătrânii încovoiați de boli,
Dar care ne primeau cu bucurie.
Iarăși nu înțelegeam de ce Adrian
Avea tot timpul dublu
De cât noi la bani,
Avea curs valutar bun de Crăciun;)

Mi-e dor de partea mea de zahăr cubic
Primit de la „mamaia de lângă noi”
Recompensa pentru jumătate de car,
De lemne crăpate,
Iar dacă mai doream un cub
Trebuia să le și așez.
O! Cum nu merita!?
Pentru încă o pătrățică de zahăr
Eram gata să le car din pădure.
Acesta era singurul ciubuc dulce
Al vremii…

Mi-e dor de călătoria cu boii,
Vai! Una era să se sfârșească dramatic.
Boii apucaseră „streche”
Un fel de nebuneală de primăvară.
Au luat-o la goană cu căruța,
Cu roți de lemn.
Ne-a presărat de-a binelea
Până în curbă la Costăchel.
Câte doi, câte trei…
Până nu a mai rămas unul în car.

Mersul cu vaca era un calvar,
Nu pentru noi, ci pentru părinți.
Ajunsesem performanța de a merge
Trei pentru a paște o vacă,
Dar joaca ne fura pe-ndelete,
Și ajungea vaca înaintea noastră acasă.
Iar noi ne luam „porția de răsplată”

Pe islaz ne făceam bâte,
Desenam nume pe copaci,
Așa am rămas cu o cicatrice în obraz,
Eram asistentul
Fratelui mai mare,
Care a scăpat bine intenționat
Cu scopul de a mă feri
A scăpat briceagul de pe ciomag
Și mi-a străpuns obrazul ca pe o hârtie.

La fragi?
Nu încape îndoială
Că era o călătorie exotica
De toată frumusețea.
Mergeam prin defrișările pădurilor
Unde găseam minunate frăguțe de munte
Pe care le prepara mămica
Așa cum numai ea știa…
Cu smântână de vacă
Și mămăliguță fierbinte.

De fân și greble și coase
Și furci și topoare și sapă
Nu prea îmi e dor.
Eram tot timpul cu palmele crăpate,
Bătătorite, uscate, deshidratate
Zgâriate și obosite
Ca un bătrân ostenit de treburi.

Mi-e dor de dulboanele (mici baraje pe șanțul străzii, din glod pe care le construiam după ploi, apoi ne scăldăm desculți în ele)
Mi-e dor de ghiolurile (baraje mai mari construite pe pârâul Doftenița, un fel de „ștranduri” sezoniere până la următoarele ploi)
De unde veneam acasă
Mai murdari de cum plecam la scăldat.

Nu am înțeles niciodată de ce noi, copiii eram cu derdelușul, preocupați să îl facem cât mai alunecos, iar bătrânii obosiți de muncă și griji erau cu sarea și cenușa, și muream de ciudă că nu ne puteam împotrivi.

Mi-e dor de pescuitul
Pe același pârâu, Doftenița
Unde mergem câte o zi întreagă
Dar nu știu cum se face
Că niciodată nu am venit cu pește acasă.

Mi-e dor de biserică,
De Biblia aceea veche
Cu o copertă vișinie
Cealaltă nu am văzut-o niciodată
Citită de vre-o zece ori.
Ciufulită, dar care nu apuca să se depună praf pe ea,
De rugăciunile lungi,
De nopțile de veghe,
De bătrânii care acum
Sunt în „groapa mașinii” (așa se numește locul unde este amplasat cimitirul).

Mi-e dor de pădure,
De alune,
De gradina cu flori,
De cununile de păpădie,
De cireșile furate;)
Și de căpșuni,
De mărul de Sfântul Ilie din ogradă,
De Lutul Roș,
Dealul Bârnelor
Predoaia,
Dosul „capul chiscului”
De Comori,
De Argelușa,
De Ciunget și Sălălarie,
De barajul de la Dărmănești
Unde ne scăldăm,
De gașca de tineri
Cosași ai Bisericii,
De grămezile cu vechituri
Din iarmarocul de la Dărmănești.

De familie,
Cu iubirea de atunci
Mai fierbinte ca cea de azi.
Pe atunci stăteam
Mai mult la povesti,
Aveam vreme mai multă
Timp mai dispus unii cu alții.
Ne vorbeam mai des
Trăiam mai ca frații.
Dar după ce am plecat de la glie
Ne-am depărtat
Și nu doar în distanțe…
Of!
Mi-așa de dor de tine…
Copilărie!…