VORBA DULCE DEZGHEAȚĂ INIMA GLACIARĂ

VORBA DULCE DEZGHEAȚĂ INIMA GLACIARĂ

– Bună ziua!
– Bună! Îmi mormăie printre dinți un bărbat. Soția lui îngrămădește ca firul de lână prin urechile acului o jumătate de zâmbet, extrem de zgârcit.
– Mai este apă? Continui eu, în încercarea de a mai detensiona puțin atmosfera. Și dintr-o dată liniște, ca în cimitir în noaptea de Bobotează. Iar niște fețe botezate în zeamă de lămâe mă îngheață pe loc. Iar pentru că tăcerea devine asurzitoare întreb iarăși:
– Ce sunteți așa încruntați? V-ați certat cumva?
– La minus treizeci de grade, ce vrei domnule? Îmi spune el mai mult cu dinții, protejând parcă limba pentru înjurăturile de mai târziu; afara erau 0 grade, dar domnul resimțea înzecit.
– Pot fi și minus cincizeci, domnule, inima trebuie să fie caldă și plină de dragoste. Că mult bine nea făcut Hristos. Apoi am mai schimbat câteva vorbe smulse parcă la fel ca niște cuie de 150 din lemn de stejar uscat.
Cam așa a decurs dialogul meu cu o doamnă și un domn la izvorul lui Ioan Slavici din Șiria, asistați de o bătrânică de vreo 75 de ani.
– Lăsați-mă, vă rog, să vă duc eu sticlele acelea, doamnă, mă arat eu amabil. Dacă nu ar fi avut zece litri fiecare, poate că nu mă lăsa. Am dus două ture a câte douăzeci de litri de apă la mașină dânsei.
Aveam să fiu martor la o scenă șoc, la întoarcere spre izvor.
-Vedeți că v-am umplut sticlele dumneavoastră domnu’. Zice doamna care era la rând, cu fața mult schimbată față de prima dată.
-Dar nu trebuia doamnă! Ii spun copleșit. Era doamna aceea acră care m-ar fi mâncat la început… Dar vorbele blânde înmoaie inima de piatră.
Oare de câte ori nu am judecat după înfățișare? Nu am catalogat prematur? Am condamnat, am interpretat pe alții. De câte ori? Vedeți! Oamenii trăiesc adevărate drame interioare, au probleme, prunci bolnavi, colegi batjocoritori, diagnostice uluitoare, probleme financiare, iar judecata acțiunilor lor este de condamnat.
Haideți să fim mai umani. Mai tandri. Mai eleganți. Mai miloși. Mai plini de iubire. Adevărul este că dragostea are o capacitate divină de a încălzi inimile glaciare ale celor supărați, amărâți, stresați pe care îi întâlnim zilnic. Oare nu așa ne-a cucerit Hristos? Nu prin iubire? Sau milă? De ce am crede că altceva decât dragostea ne face mai buni? Vorba duce, multă căldură aduce!