PRIMII PAŞI ÎN ÎMPĂRĂŢIE

Am fost plecaţi împreună cu soţia şi copilaşul pe o perioadă de şapte săptămâni de zile în Marea Britanie, în frumosul oraş de pe coasta vestică a Atlanticului, Bristol, dar nu numai. Am avut o şedere extraordinară împreună cu prietenii mai vechi şi cei noi pe care ni i-am format aici.

Putem să spunem că am avut parte de un tratament exemplar din partea acestor oameni cu bun simţ, prietenoşi, drăguţi cu noi în toate privinţele, nu avem cuvinte pentru a descrie. De data aceasta însă o să subliniez lecţia pe care am învăţat-o de la micuţul nostru, îngeraşul Yared Onisim.

Prin natura slujbei şi a serviciului am dormit îm mai multe case la prieteni şi cunoştinţe şi ştiţi cum suntem fiecare dintre noi, când avem un oaspete, cum incercăm să-i punem la dispoziţie tot ce avem mai bun în ce priveşte confortul. Acelaşi lucru îl putem spune despre ficare gazdă pe care am avut-o.

Şi totuşi din toate acestea, se pare că pentru Yared nimic nu a fost satisfăcător: nici banii câştigaţi de mine, nici hainele, nici luxul, nici maşinile care mai de care. Toate erau neputincioase în a-i readuce zâmbetul şi bucuria pe care le avea cândva pe când încă era acasă. Începeau să-i iasă măselele, când era mai vioi, când nu dormea, toate aceste îl privau de bucurie.

Ne ziceam eu şi soţia: sigur Yared o să meargă până plecăm de aici acasă, ajungem cu el de mână în România. Dar nu s-a întâmplat aşa, deşi mai avea foarte puţin. Nu am înţeles de ce nu şi-a dat încă drumul deşi are unsprezece luni, până nu am ajuns acasa.

Tot drumul agitat, neliniştit, plângea, până în clipa când am intrat în casă. Deşi era o oră târzie în noapte, micuţul a început sa jubileze treierând în patru lăbuţe toată casa. A survolat living-ul, apoi dormitorul, baia, bucătărie bătând din pălmuţe şi chiuind de bucurie. Ne uitam la el şi nu ne venea să credem ce schimbare miraculoasă vedem in odorul nostru. I l-am adus pe Chiţi, şoricelul lui preferat, se uita la mobilă, pătuţul lui, pipăia mocheta şi nu a mai adormit până târziu în noapte.

Cu aproximativ o oră înainte să adoarmă, a făcut în euforia creată de el primii lui cinci paşi în viteză, apoi au urmat alţii şi alţii. Mamă-sa lăcrimează de bucurie, eu ca tată în extaz şi toată casa se transformase din nou într-un univers al fericirii noastre şi a fiului nostru mai ales.

Era acasă. E în casa lui, în patul lui, în universul lui. M-am gândit în sinea mea, de ce atâta necaz pe pământul acesta? De ce atata confuzie? De ce suntem privaţi de adevărate bucurii? De ce durere? De ce dor?, De ce? De ce? De ce?… pentru că nu suntem acasă. Ne este dor de casă. Ne este dor să vedem locaşul pregătit de Mântuitorul, ne este dor de îngeri, ne este dor de Dumnezeu, acolo suntem acasă.

E adevărat că vi s-a întâmplat şi dumneavoastră să fiţi apostrofaţi că nu ştiţi să va distraţi, că nu ştiţi să vă bucuraţi, că nu ştiţi ce este viaţa? E normal, pentru că valorile noastre sun altele, nouă ne este dor de CASĂ. Lumea noastră e acolo, fericirea noastră începe acolo, vom şti să jubilăm, să cântăm, să sărim de bucurie, să zburăm ca îngerii. Aici facem pregătirea, acolo chiar vom zbura. Nu cu pasărea de oţel a lui Aurel Vlaicu, prăbuşită în Carpaţi, ci cu aripi de îngeri ca porumbeii înspre porumbarul lor.

Haideţi să învăţăm de la un copil ce înseamnă dorul de casă, ce înseamna să fii Acasă. Atunci vom învăţa să cântăm Maranata, din toată inima împreună cu Duhul lui Dumnezeu(Apoc.22). părăsiţi întristarea şi necazul şi durerea, lăsaţi-le să meargă la locul lor în infern, noi mergem spre ţara făgăduinţei, spre Noul Ierusalim, Împărăţia Cerurilor guvernată de Domnul Isus Hristos.

În curând vom face primele salturi, pentru aceasta haideţi să ne luăm de mână şi să facem primii paşi în Împărăţie.