România noastră este mai mare decât secolul pe care îl împlinește anul acesta. Mai mare chiar decât propriile granițe. Am susținut o conferință de tineret în Republica Moldova și să știți că am ținut-o în limba română. Și chiar ne-am înțeles. Se pare că, deși suntem state diferite, avem ceva în comun: limba și sărăcia, dar și pe Dumnezeu. Pe Cel din urmă nu ni-L mai poate împărți nimeni, nici măcar prin granițe. Am slujit în Ucraina, prin multe sate basarabene, până dincolo de Cernăuți, unde vorba lui Leșe, răsună cântecul cucului din Bucovina. Știți ce este curios? Nu doar cucul cântă pe aceeași limbă, ci și sfinții.

Am iubit întotdeauna cântarea din spațiul Federației Ruse, în care este imposibil să nu reperezi acel accent caucazian formidabil. Vă provoc să ascultați cântecele lor duhovnicești, sunt angelice. Dar ei vorbesc și românește. Interesant!

România a traversat multe în veacul încheiat astăzi. Dacă îi atașăm și veacul precedent, spațiul acesta carpato-danubiano-pontic a traversat ceva revoluții, răscoale, două războaie mondiale, sisteme de conducere destul de cromatice. De la monarhie, legionari, comunism, democrație, ceva însă a rămas neschimbat: românul. Peste multe evenimente, fapte și personaje s-au așternut flori și praf.

Politicul trece. Sistemele se schimbă. Personajele istorice se înlocuiesc. Istoria e ciclică. Are România ceva veșnic? Da. Sfinții și pe Dumnezeul lor. Al lui Brâncoveanu, Wurbrand, Traian Dorz, Arsenie Papacioc, Țuțea și mulți alții. Pe Dumnezeu nu ni-L poate lua nimeni, nici măcar libertatea. „Veșnicia s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga. E o metaforă, clar. Însă în mod cert, satul este desprins parcă din veșnicie. Aici mai ai șansa de a găsi oameni care încă mai știu să trăiască. Să comunice folosind limba, nu degetele.

Suntem români. În timp, ni s-au luat multe: teritorii, tezaure, doctori, tineri, copii, păduri, petrol. Dar avem ceva totuși al nostru, pe care nu ni-L va putea lua nimeni, dacă nu renunțăm noi înșine la El: este Hristos. România poate fi veșnică? Da. Pentru că România este a lui Dumnezeu. Și a românului sfințit prin cruce.

Țineți de veșnicia României cu dinții! Când vi se duc dinții prindeți cu proteza. De ați uitat unde ați pus-o, prindeți cu gingiile de ea. Prindeți-vă de Dumnezeu cu mâinile, dar mai ales cu inima. El este veșnicia României noastre. El este speranța copiilor noștri.

România este veșnică atâta timp cât rămâne lângă sfânta cruce. Lângă Hristos și lângă credință. Și încă ceva, România mai are și cer, vorba lui Nicolae Geantă: „Cerul României se află deasupra României”