Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaș cu niciun chip nu va intra în ea.” luca 18:17

Paradisul locuiește în inima de copil. Pe măsură ce creștem, învățăm, ne dezvoltăm intelectual, ne educăm, cu atât mai mult ne îndepărtăm de cer. Începem să ne creem propriul univers. Acesta este opac, îngust, cenușiu și nefericit.

E paradisul lui Hitler, Confucius care afirmat la final: ” nu știu nici măcar unde mă duc, cum aș putea cunoaște calea într-acolo” e chiar paradisul lui Emil Cioran, pe care Țuțea îl definește ca fiind: „scepticul de serviciu al unei lumi în declin”. Chiar dacă are în formulă toată știința seculară, universul creat de tine este nesatisfăcător.

Pe măsură ce îmbătrânim, căutăm din nou biserica, Biblia și Paradisul. De ce? Pentru că din nou, la bătrânețe ne asemănăm cu ei, copii. Începem să gândim ca ei. Cu unele diferențe totuși.

Sătui de toate deșertăciunile vieți, sătui de noi, sătui de propriul univers, sătui de oameni, sătui de viață, sătui de știință și deșteptăciune, realizăm că adevăratul Paradis, e cel din inima copilăriei. Zugrăvit în detaliu de Mântuitorul care spre deosebire de Confucius afirma înainte de moarte: Eu mă duc să vă pregătesc un loc în Paradis. Mă duc la Tatăl. Iar calea o știți: Eu sunt calea, Adevărul și Viața(veșnică). Ioan 14:2-3

Să fim ca ei(copiii). Să iubim ca ei. Să credem ca ei. Să iertăm ca ei, uitând imediat răul și nedreptatea. Să avem entuziasmul lor, și frumosul zugrăvit de ei în imagini aforme prin acuarele și creioane colorate. Și astfel paradisul este al nostru. Cine nu iubește copiii, urăște Paradisul adevărat!

Dacă nu ne facem că ei, nu vom avea șansa apartenenței la Paradis. Doar cu inimă și atitudine infantilă poți recunoaște slăbiciunile, limitele tale, dependența de Dumnezeu și Mântuitorul tău. Și doar crezând copilărește, acceptând schimbarea, ai șanse reale de a ajunge în adevăratul Paradis.