Am aproape zece ani de când lucrez în învățământ. Am avut experiențe și experiențe. Unele mai interesante ca altele. Am și o agendă cu tot felul de perle ale celor mici. Poate vor apărea într-o carte pe viitor.

La fiecare generație când ajung cu predarea să abordez pe necuratul, parcă sunt vorbiți toți: ” domnu’ diavolul cu „d” mic sau cu „D” mare?” Păi e substantiv propriu, gramatical, corect ar fi cu „D” mare. Le răspund. Nuuu! Eu îl scriu cu „d” mic. Și eu! Și eu! Și eu! Reacționează ceilalți. Asta este reacția majorității copiilor.

În decizia lor de a scrie cu literă mică observ o formă de pedeapsă la adresa celui rău. E o sancțiune naturală și vehementă. Cu literă mică sau mare, ce mai contează. Când îl pomenim zilnic în înjutlrături și vorbe necugetate, care vor cântări greu la judecată. Să știți că nu suntem mai puțin vinovați.

Cea mai pertinentă formă de protest față de sarsailă este să fim credincioși lui Dumnezeu. Să ascultăm citind și împlinind Cuvântul Bibliei. Iacov 4:7
Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, și el va fugi de la voi. Acesta este forma noastră de apărare, credința.

Cu „d” mic sau mare, e mai puțin important cum scriem diavolul. Cel mai important lucru e definit de cât de mare este Dumnezeu în inima ta. Aici nu încape dubii că se scrie cu „D” mare. Dar bucuria cea mai mare din inima lui Dumnezeu este atunci când îi recunoaștem în toate căile noastre măreția Sa.

Recomand responsabilitate în comportament față de diavolul. Nu e treabă noastră să spunem bancuri și glume pe seama demonilor. Avem drumul nostru, creștinismul nostru, terminologia noastră. Îl lăsăm pe Dumnezeu să lupte cu demonii. Noi stăm la umbra crucii. Doar jertfa lui Hristos ne păstrează nevătămați.

Dacă ai o inimă plină de un Dumnezeu Mare, atunci diavolul și nici chiar moartea nu mai au putere asupra ta.