Am încercat să sap după semnificația numelui Cozma. In greaca veche „kosmos”, cuvânt de la care derivă numele propriu Cozma, avea doua sensuri: „ordine” si „ornament, podoaba”. Primul dintre acestea este continuat de actualul „cosmos”. Al doilea sens al lui „kosmos” s-a pastrat in derivatul cosmetic. Dacă citești semnificația numelui, cu siguranță Dumnezeu a împodobit, a ornamentat cu har divin un caracter smerit și de o modestie rară, așa cum îl știm noi pe Cozma. Așa a hotărât Bunul Dumnezeu să-l hăruiască pe slujitorul lui.

Cozma Gavrilaș, înainte de orice, a fost un Om. Îl cunosc de 20 de ani, înainte chiar ca fratele său, George Gavrilaș, să îmi devină păstor. Chiar mai mult, George a fost omul care m-a susținut în ce privește slujirea. Niște oameni slujitori, cu părinți slujitori. Revenind la Cozma, este omul care a trecut pe vârful picioarelor pe pământul acesta gălăgios. Nimeni nu l-a văzut certându-se cu cineva, nu i s-a auzit glasul pe ulițe. Ultima dată când m-am întâlnit cu el era în fața farmaciei din Agrișu Mare (satul lui natal). Era cu o bicicletă folosită pe post de baston, de care se sprijinea în deplasarea lui lentă spre casă. Spre casa pământească mergea încet, dar se pare că spre casa eternă s-a cam grăbit. De fapt nu a făcut decât să strige „prezent” la linia de final. Am vorbit câteva minute cu el, nu știam că va fi ultima noastră convorbire. Lăsați o vorbă frumoasă și dulce în urmă, că nimeni nu poate garanta că nu va fi cea din urmă.

Cozma a fost un om simplu și discret. Așa cum Mihai Eminescu îl descrie pe Mircea cel Bătrân: „Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Un om discret, modest, serios, un creștin adevărat, pe care strălucea atât de proeminent chipul lui Hristos. Așa îl știm noi pe Cozma. Era fascinant să schimbi câteva cuvinte cu el, după o zi agitată, stresantă; simplul fapt că te strângea cu mâna lui uscățivă de mână, dacă mai și ascultai vocea lui călduroasă, era ca o teleportare în veșnicie.

Nu a lăsat o văduvă în urmă, pentru că nu era căsătorit. Nu a lăsat nici orfani. Nu a lăsat nici vreo carte scrisă, dar a lăsat un nume bun. Dar a mai lăsat ceva, a lăsat o vioară, pe care atunci când o punea pe umăr și înclina urechea stângă spre ea, vedeai un sfânt care se închină cântând, iar notele curgeau ca un tril angelic. Aceasta era adevărata închinare.

Când Cozma începea cu vocea lui atât de caldă și adesea slăbită, dar vie și plină de viață duhovnicească- și dacă stâncă în pustie erai, asemenea stâncii lovită de Moise, era imposibil să nu lăcrimezi. Când începea să cânte cântări ca: Preaiubitul meu e unul fără seamăn pe pământ sau Suferință, școală sfântă, cerul se deschidea asupra lui și timpul se oprea în loc.

Ai plecat, prietene și frate Cozma! Devreme! Poate prea devreme! Tu ai ajuns mai repede la destinația finală, pe care noi o credem, o predicăm și o așteptăm. Ca să citez din repertoriul lui Cozma, el a mers la Preaiubitul lui, promovând și școala sfântă a suferinței.

Toți cei care l-ați cunoscut și care sunteți mulți, învățați de la Cozma blândețea, bunul simț, decența, discreția, smerenia, simplitatea și viața hristologică practică. Puteai să mai trăiești, frate drag. Și dacă o sută de ani trăiai, nimeni nu ar fi fost deranjat de viața ta atât de discretă. Dar Dumnezeu ți-a rânduit să trăiești doar jumătate de sută.

Frate Cozma, tu ai ajuns la odihnă, noi mai avem a lupta cu înverșunare. Tu ai învins taurul firii pământești, noi încă suntem în război deschis cu el. Tu l-ai biruit pe diavolul, care nu mai are putere asupra ta, pe noi încă ne mai necăjește zilnic. În concluzie, e mai ferice de tine. Ești în siguranță în prezența lui Dumnezeu. Așteaptă-ne! Mai e puțin!

Aici găsim una dintre cântările sale pline de har: