Căci știţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deșert de vieţuire pe care-l moșteniseră-ţi de la părinţii voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană. 1 Petru 1:18

1. Felul deșert de viețuire

Prin natura umană, prin ADN, codul nostru genetic, transmitem mai departe gena păcatului adamic. Părinții noștri ni l-au transmis nouă, iar noi prin perpetuarea speciei îl transmitem mai departe. Apostolul Petru subliniază aici un lucru esențial: felul deșert de viețuire. Părinții mei vin din lume, din felul deșert de viețuire al lumii. Ei sunt la prima generație de credincioși și cu siguranță a fost greu procesul de metamorfoză. Cu toate acestea, toată viața s-au luptat să ne dea o educație bună.

Pentru mine este mult mai ușor să transmit un nou fel de viețuire, unul de născut din nou. Eu devin mult mai responsabil pentru copiii mei, decât au fost părinții mei pentru mine. Ei au avut părinți laici, și au îngropat unul în Hristos, iar altul fără Hristos. La ambii bunici a fost la fel. Bunicile au cunoscut pe Domnul spre bătrânețe. Asta înseamnă că părinții mei au experimentat nașterea din nou la tinerețe. La jumătatea vieții. Iar eu m-am născut și am crescut în biserică. Cu bunicii pe un sfert pocăiți, cu părinți cu jumătate de viață predată Domnului, abia noi urmașii lor am experimentat integral viața bisericească. Copiii noștri trebuie să vadă asta și să fie desăvârșiți.

Este foarte adevărat că Dumnezeu nu mai ține cont de părinți să sterpezească dinții copiilor cu păcatele lor, dar nu putem emite pretenția unei genetici impecabile. Nu putem anula proveniența de neam. Este foarte important ce lăsăm în urma noastră copiilor noștri. Toate frustrările de neam ar trebui consumate aici, iar ei să crească pe deplin vindecați și cu mintea curată.

2. Siguranța zilei de mâine

Sunt responsabil atât pentru viața cât și pentru veșnicia copiilor mei. Ei trebuie să aibă o viață decentă. Nu este deloc recomandat să compar copilăria lui cu a mea. Este adevărat că posibilitățile au fost minime atunci, dar el trebuie să fie educat, crescut, pregătit prin prisma posibilităților pe care le avem la dispoziție acum. Dacă mama mergea aproape 300 de km până la București să cumpere trei pachete de unt, două kg de slănină si câteva pachețele de biscuiți, iar apoi mai stătea la rând jumătate de zi pentru 200 gr de drojdie, nu înseamnă că fiii mei trebuie să se simtă mai vinovați că eu în două minute le cumpăr de la supermarket ce vor ei.

M-am căsătorit de bună voie, nu am fost obligat de nimeni, ci doar de dragoste. Dacă mariajul a fost opțional, nu înseamnă că asigurarea traiului decent soției și copiilor este la fel. Aici devin responsabil cu normă întreagă, iar o viață bună, în limitele decenței, este nu doar o prioritate pentru mine, ci o obligație. Am două dorințe nepretențioase: 1. Să nu las familia cu datorii. 2. Să nu îmi rămână copiii orfani, adică să fie măcar căsătoriți. A vedea și nepoții la majorat este deja un bonus pe care Dumnezeu îl dă doar celor apropiați inimii Lui. Pe cei apropiați sufletului Său îi ia mai curând acasă.

3. Un nume bun

Sunt anumite blesteme care se răspândesc din generație în generație. Vorbim aici de patimi, vicii, obiceiuri păgâne, ură, bârfă ș.a. Nu contează câte conține lanțul trofic al neamului meu, pentru familia mea am autoritatea în Numele lui Hristos să rup orice blestem. Prin sângele scump al lui Hristos am autoritate. Pot face asta prin rugăciune, post și viață transformată. Vreau ca pruncilor mei să le fie cinste când se vor întâlni cu oamenii care m-au cunoscut, să fie salutați cu respect și priviți cu onoare, iar cunoscuții să aibă o vorbă bună despre mine. Să știe că am trăit cu Hristos.

Eclesiastul 7:1 spune că un nume bun prețuiește cât untdelemnul mirositor. Cel mai frumos parfum pe care îl vor inhala urmașii tăi este caracterul tău ales. Iar Proverbe 22:1, subliniază adevărata moștenire: un nume bun prețuiește mai mult decât o bogăție mare. Nu casele, mașinile sau conturile îi încălzesc pe copiii noștri, ci frumusețea caracterului nostru.

În scurt timp, cu toții vom fi o amintire. Îmi doresc să fie una plăcută, onorabilă neamului meu, dar mai ales familiei mele. Nu transmite felul deșert de viețuire copiilor, nu îi învenina cu ură și dor de răzbunare, nu îi lăsa cu datorii, străduiește-te să lași în urmă un nume bun, apoi le va fi ușor să-ti ierte slăbiciunile sau chiar să le uite.

Cea mai bună moștenire este să reușim a-L face cunoscut pe Dumnezeu copiilor noștri. Să prindă drag de El. Să îl iubească. Am surprins pe copilul meu cel mare rugându-se: Doamne, când sunt mare, ajută-mă să fiu pocăit și să predic ca tati! Îmi doresc să repete aceeași rugăciune și la 20, 30, 40 de ani. Asta este o adevărată provocare pentru mine, dar și o adevărată moștenire pentru ei.