Ambii au rădăcină. Atât pomii cât și copacii se alimentează cu apă. Sunt plantați în pământ, au tulpină, coroană. De departe ai putea spune să sunt frați. Totuși, ceva diferențiază cele două categorii aparținătoare ale florei, iar acestea sunt roadele. Pomii fac roade folosite pentru mâncare, dulceață, prăjituri etc. Fără fructe organismul uman nu ar putea fi la fel de sănătos.

„Ori faceți pomul bun și rodul lui bun, ori faceți pomul rău și rodul lui rău; căci pomul se cunoaște după rodul lui” Mat. 12:33. Cam asta le spunea Mântuitorul oamenilor care îl ascultau. Există o legătură intrinsecă între pom și produsul lui, adică roadele lui. Oare pe pomi îi are în vedere Hristos? Înțelegem din versetele următoare că nu. Ci este vorba exact de oameni, de mine și de tine. Uitați ce zice în 34 și 35: „Pui de năpârci, cum ați putea voi să spuneți lucruri bune, când voi sunteți răi? Căci din prisosul inimii vorbește limba. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.”

Oameni buni, fiecare vorbă, gest sau faptă indică spre caracterul nostru. Dacă fructele noastre spirituale nu hrănesc pe cei din jurul nostru, sunt de calitate inferioară și nu vor avea răsplată. În caz contrar individul nu este decât un copac înalt, arătos, cu tulpina dreaptă, care nu este lovit de nimeni. Din el nu are ce pica decât frunze, ori nimeni nu dorește frunze. Așa se explică desele lovituri pe care le primește pomul bun; oamenii atunci văd caracterul, atunci au ocazia de a gusta fructele spirituale, roadele Duhului Sfânt.

Pomul trece prin niște procese, este stropit, este curățat, dar face rod. Pomul dirijează o mare parte din energie spre fructe. Copacul produce și mănâncă. Frunzele mai sunt numite și bucătăria plantei. Da, pentru că ele păstrează rezerve de apă pentru vremurile secetoase. Oare nu așa se explică filosofia umanistă a omului post-modern, care adună doar pentru el? De ce își trimit banii în paradisuri fiscale? Să aibă rezerve, ați ghicit, exact pentru ei. Dar ANAF-UL le amintește de Dumnezeu care a zis unui astfel de cetățean: „Nebunule, în noaptea aceasta ți se va cere sufletul”. Pâinea și siguranța ta cotidiană nu e rezervată prin banii din conturile exotice, pâinea o dă Dumnezeu. Dar aceste anomalii comportamentale indică spre filosofia: Ei bine, mă descurc și fără Dumnezeu! Dar ghinion, se pare că nu reușesc.

În Mat. 3:10, Ioan Botezătorul stabilește o diferențiere între roade, privind calitatea roadelor. Concepția tradițională este una activistă, bazată pe cantitate a faptelor bune, făcute mai ales în mod filantropic în prejma sărbătorilor. Dar Ioan vede altceva: „Iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face r o d  b u n va fi tăiat și aruncat în foc” Aici nu merge ca în epoca de aur, un fel de iluzie cantitativă, categoric nu! Dumnezeu este interesat în primul rând de calitate. Adică roadele care nu au calitate sunt necomestibile, ba mai mult pomul este tăiat și aruncat în foc.

Iuda 1:12 este mai drastic în privința roadelor compromise: „…sunt niște pomi tomnatici fără rod, de două ori morți, dezrădăcinați.” Aspre cuvinte în dreptul faptelor care pozează bine, dar sunt făcute de o inimă neregenerată de Cristos. În context, Iuda se referă la proorocii și învățătorii mincinoși, care aduc roade otrăvite, pentru că inima le este neagră.

Asta înseamnă că înainte de a analiza rodul/fructele spirituale, trebuie să vedem natura și mediul pomului. Pomicultorul altoiește mlădița de soi într-o rădăcină sălbatică. Ea are ca suport o tulpină și o rădăcină universală, fără calități deosebite în ele, dar calitatea fructului este dată de natura mlădiței. Oare nu este la fel cu noi? „Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut”, spunea apostolul. Adică în firea noastră veche, fără calități deosebite, în care nu locuiește nimic bun, care este coruptibilă, Dumnezeu a răsădit prin Duhul Sfânt o natură dumnezeiască, pe omul duhovnicesc. Iar faptele care nu vin din Duhul, sunt  doar niște înclinații instinctuale, senzoriale pe care și animalele le au. Dar pentru acestea nu avem răsplată.

Răsplata promisă de Domnul Hristos în Mat. 25 se primește pentru faptele neprihănirii făcute de insul regenerat prin Jertfa mântuitoare, ca manifestare a Roadei Sfântului Duh. Acestea nu sunt simple fapte caritabile, nici acțiuni de voluntariat, care au și ele locul lor în societate. Acestea acoperă un handicap al bisericii. Dar roada din Gal. 5:22, derivă din mila hristologică, este acea voință harică, o acțiune a dragostei divine care vibrează în inima omului duhovnicesc. La final poți spune Toată slava să fie a Domnului!. Asta este diferența între acțiunile umanitare, care în general fac reclamă unei companii, sponsori sau fundații care se evidențiază astfel. Dar omul neprihănit care face „Roade vrednice de pocăință”, care fac bine ca rod al dragostei divine, în final indică spre Dumnezeu. Toate meritele sunt dirijate spre cer. Pentru că mlădița nu are sevă de la sine însăși, ea primește viață din Hristos, Vița. Când Domnul Hristos spune în Ioan 15:5 „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă” Deci omul duhovnicesc, este sădit în Hristos, aceste este un altoi superior celui dat de pomicultor. În acest caz Vița dă seva și calitatea, chiar și cantitatea.

„Așadar, cât avem prilej, să facem bine la toți, dar mai ales fraților în credință”. Așa îndemna apostolul Pavel pe galateni în capitolul 6 al epistolei. Timpul este scurt, foarte scurt! Să aducem roade. Să facem bine. Să iubim. Să vizităm bolnavii și întemnițații. Că se apropie răsplata. Vine!

De fapt, nici nu prea mă gândesc la răsplată. Sunt conștient că vine. Dar motorul dorinței noastre de a face bine este dragostea pentru Împăratul, care a făcut atât bine pentru noi. Îl iubesc pentru că, nu Îl iubesc doar dacă.

O cercetare introspectivă: ce poți spune în dreptul tău, pom sau copac? Dar oare Dumnezeu ce va spune?

ÎNAINTE-MERGĂTOR, URMAȘ SAU CODAȘ AL ÎMPĂRĂȚIEI LUI  HRISTOS.

După proorocia bătrânului său tată, mandatul lui Ioan Botezătorul a fost unul clar: „Și tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui și să dai poporului său cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatului” Luca 1:76-77. Acesta a fost rolul lui Ioan și l-a luat în serios. A mers. A proorocit. A predicat. A botezat oameni. Apoi a murit. Mult prea devreme! Pe drept, părinții bisericești îl numesc înainte-mergătorul Domnului.

În 9:23 Luca spune astfel: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze”. Cum este dar? Să mergi înainte sau după Isus? Pe Ioan l-a ursit Dumnezeu pentru a merge înainte, iar nouă ne poruncește Isus să venim după El.  La o privire superficială ar părea un paradox, dar intrând în profunzimea subiectului, sunt fascinat de minunata lucrare a lui Dumnezeu.

Imaginați-vă că sunteți într-un parc. Înainte merge cineva cunoscut. Afară ninge abundent. Care ar fi soluția optimă pentru a nu pierde urma prietenului tău? Să ții  pasul cât mai aproape de el. Dacă rămâi mult în urmă, se depune omătul și există riscul de a acoperi urmele din față. Cam așa este cu sfințenia. Înaintea noastră merge Isus. Neglijarea conștientă a studierii Bibliei, lipsa de la slujbele liturgice, preocupările seculare, zăbovirea asupra lucrurilor putrezibile. Toate acestea nu fac altceva, decât să ne distragă de la Hristos. Iar pe urmele Lui se depune multă nea, atât de multă încât unii nu le mai găsesc niciodată. Țineți aproape, de Isus!

Pe de o parte, când am venit la Hristos, am devenit urmașul Lui. Asta înseamnă că îi pot spune lui Dumnezeu, Tată. Dar, din urmaș al lui Hristos, derivă următorul pas al credinței mele constante și progresive. În mod intrinsec, devin și înainte-mergător. Cum? Deszăpezesc și altora drumul spre Împărăția lui Dumnezeu. Prin viața mea. Prin propovăduire. Prin respectarea virtuților sfinte. Prin a fi l u m i n ă și s a r e. De aici, urmarea cu adevărat a lui Hristos, se vede în abunența căilor deschise și altora(un fel de înainte-mergător), iar apoi vine Isus și va face ce va vrea cu persoana respectivă.

În concluzie. Cine îi  urmează cu adevărat lui Dumnezeu, se transformă în salvator pentru alții. Merge cu el înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune. Se roagă pentru binele lui etern. Încearcă să-l ajute pentru a se salva. Lipsa randamentului în materie de roade ale neprihănirii, indică spre CODAȘUL, din noi. Așa se interpretează Pilda smochinului neroditor. El nu a fost pentru nimeni înainte-mergător, drept urmare când se analizează roadele lui, se constată că nu este un urmaș veritabil. Apoi se rostește diagnosticul și sentința: Este un codaș, „taie-l, la ce să mai ocupe locul degeaba!”

Urmaș? înainte-mergător? Codaș? Învață de la Ioan Botezătorul(inclusiv al Mântuitorului). Nu uita că cerul face multiple evaluări și rostește tot atâtea sentințe, unele eterne.

Fii un urmaș adevărat! Iar celelalte derivă de aici.

EȘTI ATÂT CÂT CITEȘTI, DAR MAI ALES CÂT ÎNȚELEGI.

– Înțelegi tu ce citești?

– Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva.

Cam așa a decurs dialogul dintre apostolul Filip și famenul etiopian în Fapte 8:30. Se deduce că este foarte important SĂ ÎNȚELEGI ce citești. O simplă lecturare este ineficientă. Când vei înțelege bine un lucru, acesta naște convingeri. Ori convingerile oferă dinamica faptelor. Pentru că în fapte noi trebuie să luăm fața demonilor, care, așa cum spunea apostolul:  și dracii cred și se înfioară, dar ei niciodată NU FAC voia lui Dumnezeu. Iac. 2:19

Ce înțelegeți dumneavoastră prin noțiunea de carte? A fost întrebat Petre Țuțea. „În afara cărții nu trăiesc decât dobitoacele și îngerii. Unele din lipsă de rațiune, iar îngerii pentru că au rațiune superioară și nu au nevoie de auxiliare”. A fost răspunsul unui gânditor cinstit, ca Țuțea.

Cam despre asta este vorba. Sunt două categorii de oameni: unii nu citesc deloc, aceștia au rațiuni atrofiate și pot fi ușor manipulați. Iar alții citesc doar superficial, short message, aceștia nu înțeleg nimic pentru că ignoră fundamentul gândirii: Cugetarea. Nici aceștia nu prezintă vreo amenințare pentru miopia intelectuală sau spirituală, atât de prezentă în societatea de astăzi.

Cine citește cărți bune, are mintea aerisită. E greu de amăgit, sau poate fi chiar deștept. Cine înțelege ce citește, devine pedagog. Dar cine citește și înțelege Biblia, are toate șansele de a deveni sfânt. Oricine poate fi candidat.

Citește, memorează, cugetă, studiază și străduiește-te să înțelegi. Așa se nasc oamenii pe care Dumnezeu îi folosește pentru a modela caractere și a îndruma destine. Harul lui Dumnezeu, este cel mai bun catehet și se află la îndemâna oricui: Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat. Și NE ÎNVAȚĂ să o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos. Tit 2:11-13

Dumnezeu și societatea au nevoie de tine. Să fii citit, cu bun simț, elegant și cu frică de Dumnezeu. Iar CUMPĂTAREA, o roadă a harului divin, amintită mai sus, menține în echilibru integritatea ta.

Mă bucur că ai citit până aici! Încearcă să ÎNȚELEGI esența acestor cuvinte.

PRIMELE NOTIȚE DE LA DUMNEZEU PE 2018

-Mami, tu să nu plângi, bine!?

-Nu plâng, mami!. Și izbucnește din nou în lacrimi.

Îi prinde fața între cele două pălmuțe catifelate, o ridică în sus și continuă în lacrimi:

-Mami! Să nu mai plângi că mi-a trecut. Nu mă mai doare deloc! Dar să nu mai plângi, bine?

Mami o zbuchește la baie unde continuă o doză de plâns care ieșea din inimă. Da, pentru că e odorul ei. Îmi iau inima-n dinți și trag o fugă cu el afară pe terasă, unde vântul bătea, răcorindu-i rănile care îi acopereau fața. Dintr-o dată exclamă din nou: „Tati, hai în casă că mami plânge și eu nu vreau ca mami să plângă!”

Ajunși în casă aveam să fiu martor la o scenă incredibilă.

-Mami, să știi că nu mă mai doare! Mi-a trecut!

-Tati, suflă, te rog! Ei îi spunea că nu îl doare, pentru a nu o vedea suferind. Mie pe altă parte îmi spune să-i suflu. Probabil m-a văzut mai tare de fire.

Am avut ocazia să văd atât de puternic sentimentul de iubire dintre cei doi, dar nu numai. O legătură și o cooperare incredibilă. Am pornit spre urgențe. Am plâns împreună o jumătate de noapte sfâșiați de durere. Lecția pe care Dumnezeu mi-a predat-o în această noapte de Revelion a fost să îmi arate o fărâmă din marea iubire a Majestății Sale pentru păcătoși. Am avut o noapte grea, sfâșietoare. Totul s-a petrecut sub ochii noștri, când băiețelul își trasese uleiul încins din tigaie peste față. Este un fragment din noaptea groazei a acestui Revelion, petrecut la noi în casă. Mi-a îngăduit Domnul să simt o fărâmă din durerea Lui. Și am înțeles că omul este foarte valoros în ochii lui Dumnezeu.

Oare ce-o fi fost în inima lui Dumnezeu când piroanele romane îi perforau Fiul pe cruce? Noi ne bucurăm de mântuirea adusă de jertfa lui Hristos. Dar știm noi durerea care s-a petrecut în cer? Cât de sfâșiată a fost inima lui Dumnezeu? Îmi pot imagina durerea care este în cer, atunci când un om se încăpățânează să refuze jertfa salvatoare a Fiului Său, Tatăl știind cât a plătit pentru aceasta. Pentru salvarea ta. A dat TOT, pe Fiul Său, pe singurul Lui Fiu.

Domnul Hristos în grădina Ghetsimani. Vede pe Tatăl Ceresc îndurerat și îngerii prezenți pentru a-l întări. Vede omul nenorocit și devastat de păcat. Vede paharul, care conține dramatica povară a păcatului omenirii. Vede ucenicii îngroziți. Umanitatea parcă s-ar retrage: „Tată, dacă este cu putință, depărtează paharul acesta!” Și totuși îl soarbe până la capăt. Pentru că inima Îi clocotea de iubire pentru noi.

Mă uit la Golgota, mă uit în societate, privesc în inima mea și zic: „O, Doamne, prea mult ne iubești. Prea mult ai oferit Tu, iar de la noi nu primești decât reproșuri și împotriviri și neascultare, ignoranță și risipă de har. Prea multă suferință plătită de cer pentru atât de multă indiferență și nepăsare din partea noastră. Da, într-adevăr merită pedeapsa cel care îți întoarce spatele, având în vedere cât ai plătit Tu, iar totul să fie călcat în picioare prin repulsie și bătaie de joc. Îți mulțumesc pentru că ne ierți! Eu nu am pășit într-un nou an. Eu am pășit într-o nouă zi împreună cu Tine, o oră, o clipă. Asta este tot ce avem. Îl avem pe ACUM. Iar asta înseamnă Har!”

Nu pot să vă doresc mai multă prosperitate, mai mult belșug, mai multă speranță în noul an 2018, câtă vreme trăiești în fapte dezaprobate de Dumnezeu. Ceea ce doresc pentru tine, dragă cititorule în noul an: te implor, te rog, te îndemn, dezvoltă mai multă responsabilitate față de Jertfa lui Dumnezeu, manifestată prin moartea Domnului Hristos, iar atunci le vei avea pe toate, ba mai mult, vei avea veșnicia.

Eu nu vă spun La mulți ani! Nu umilesc natura voastră umană de sorginte divină, îngrămădind-o în lut și ani și timp. Nu. Pentru că nu aș face decât să vă prelungesc durerile. Pe de o parte as fi de acord cu Dumnezeu care ne iubește atât de mult, încât ar scurta anii să ne ia la Sine si omenește v-aș dori mulți ani, toți să ajungeți centenari!

Eu vă doresc o eternitate fericită. Cu Hristos!