Mă doare, Adrian…!
Mă doare și aș fi spus tuturor să nu se ducă vestea pieirii tale prea departe… Dar nu se poate, ai îndoliat Dofteana și multe alte locuri unde au fost oameni care te-au iubit! Amintirile noastre sunt cu atât mai dureroase. Ca o stea strălucitoare, care atunci când este secerată de moarte, strălucește mai tare ca în timpul existenței ei pe orbită. Așa ai strălucit tu, Adrian!
Ne este dor de vocea ta duioasă, caldă, care îngâna melancolic melodii despre mama și despre un prieten pe nume Isus. O doină a tristeții a rămas în urma ta.
Ne doare amintirea părului tău ondulat și moale ca mătasea, când era pus în mișcare de vântul ce adie, spre admirația și invidia multora!
Tu, carne din carnea noastră și os din oasele noastre. Te-am iubit așa mult! Și te iubim mai departe.
Ne doare amintirea înălțimii tale, drept și sănătos ca un munte… Și brazii cei mai falnici te invidiau!
Am crescut împreună: cu aceleași haine, aceiași papuci, aceeași sărăcie, aceleași amintiri. Am fost adăpați din aceeași viță. Ai fost cu doi ani mai mare decât mine și cu câțiva centimetri buni. Îți era așa frică de întuneric atunci când erai mic și deseori jucam rolul unui bărbat voinic doar pentru a-ți insufla mai mult curaj să vii cu mine în întuneric. Îți bătea inimioara ta mică și te învinețeai tot la față, dar inima aceea a crescut atât de mare, că încăpea toată lumea în ea. E stinsă lumina în dormitor la tine, dar să nu îți fie frică, suntem alături de tine! Toți!
Nimeni nu a rămas flămând sau trist în prezența ta vreodată. Prin umorul tău unic, prin dibăcia unui actor iscusit, aveai acel fler unic, acea capacitate desăvârșită de a alunga tristețea. Nu ai fugit departe… Să știi că ne-ai sfâșiat inimile și te-ai cuibărit în sufletele noastre răvășite.
Ai predicat prin moartea ta mai mult decât au predicat alte sute de „sfinți” la un loc prin mai multe vieți nedemn trăite. Da, au fost sute de oameni la funeraliile tale, să știi. Te iubeau oamenii! A trebuit să vină o camionetă după coroane, pentru că gemea mașina mortuară.
Mulțumim bisericii pentru că ne-a dat un colț unde să ne bocim fratele. Era o capelă mică și rece, dar am încălzit-o cu iubirea noastră. Noi, frații, surorile, verișorii și prietenii tăi.
O, da, ți-am ales un costum foarte frumos, de mire, iar în piept ți-am luat un trandafir de sărbătoare, pe care ți l-am aranjat cu mâna mea… Să știi că ești atât de frumos…chiar și rece!
În formă de ❤️ inimă ți-am făcut o cunună frumoasă de 36 de trandafiri albi, câte un trandafir pentru fiecare an de viață (intens trăiți). „Că la nunta ta, a căzut o stea/ Brazi și păltinași au fost nuntași”(Da, cei din Parcul Dendrologic Dofteana)… Au înregistrat ei totul, ascultă-le șuieratul asurzitor și subțire la noapte, când vor începe să-ți cânte. Unde te-ai grăbit, frățioare!?… Unde!?…
Barca spre eternitate ți-am ales-o albă, strălucitoare, dar nu i-am pus vâsle… Am lăsat cârma în seamă îngerilor și a îndurării divine. Nu voi uita ziua aceea de mai, din Bacău, când ai venit înlăcrimat în față și ne-am rugat pentru tine, nici ziua din Casa de Cultură din Târgu Ocna din 2010. Doar stând în genunchi puteam ajunge pe umerii tăi.
Atât de frumos a cântat și fanfara! A traversat țara să fie cu noi. Au fost minunați și ne-au mângâiat. A predicat fratele Liviu Axinte (președintele pe zona de nord a României), a avut un cuvânt formidabil. I-am mulțumit eu! Aprecieri pentru fratele George Gavrilaș (păstorul bisericii), care în ciuda neputințelor trupești, a slujit în frig, plângând împreună cu noi, cu întreaga familie. În luna septembrie 2020 era să plec eu înaintea ta, numai îndurarea divină m-a salvat de sub cele două tone de fiare. Poate era mai bine daca plecam, acum ai fi avut un loc cald, iar dacă era aglomerație, te primeam în brațele mele. Ai fi dormit așa liniștit la inima mea.
Nu am găsit sicriu pe măsură ta. Of, nu!… Sicriele sunt pentru oameni mici, bătrâni, chirciți și betegi și zbârciți și fără dinți.
Ce cauți tu acolo, mire frumos și voinic, bărbat sănătos și puternic?! Ce să faci tu în rândul celor reci?!…
Dantura ta cu o coroană perfectă… Tu câștigai tot timpul concursul în copilărie, când ne întreceam care mănâncă mai multe alune de pădure cu coajă cu tot.
Ne doare amintirea mâinilor tale moi și tot timpul transpirate. Erai așa dezinvolt și energic în public, dar atât de timid, de trist și discret în privat.
Oare de ce inimile bune obosesc așa repede? Nimeni nu era flămând lângă tine, tu dădeai tot ce aveai altora…
Cum am fi venit noi la nunta ta…Ce frumoasă ar fi fost amintirea! Doar tu și o frumoasă mireasă la dreapta ta și ați fi format împreună Edenul.
La căpătâiul tău au plâns tata și mama. Of, da, au vărsat multe lacrimi amare. Amărâte de amintirile tale. Puiul lor a plecat, a zburat înaintea lor spre ‘naltele zări.
Da, trăim drama unei generații de părinți care își îngroapă copiii, iar împreună cu ei îngroapă și rostul de a mai trăi. Epoca motorizării și a emancipării ascunde sabia durerii, sub hainele sale fals strălucitoare.
Blestemate să fie pe veci fiarele acelea care ți-au stors viața ca apa dintr-un burete îmbibat masiv în apa Doftanei. Blestemați să fie și pilonii aceea de beton, că nu au fost mai rezistenți și copacul acela de fag de câțiva metri cubi, că nu s-au rupt, să te lase să mai trăiești încă ani mulți. Să se usuce si în veac să nu mai aibă viață în el.
Am făcut ce am putut pentru tine, sau poate atât am știut să facem. Iartă-ne!
Am fost 13 trandafiri în buchet. Mai suntem 12, ne-ai sărăcit tu cu unul, cel mai înalt și cel mai frumos. Suntem și mai puțini și mai veștejiți. Ruptura produsa de soartă a luat cu tine în humă și multe bucățele din noi, din fiecare. Nu va mai fi niciodată ca înainte! Familia Botezatu, fără Anduca, e tristă și incompletă.
A nins atât de frumos la înmormântarea ta. Soarele s-a ascuns după grațioși nori de zăpadă, era și normal, nu putea asista la drama plecării unui mire… Dar norii n-au avut unde să mai fugă, au trimis spre mormânt lacrimile lor încremenite prin fulgi, combinate cu lacrimile noastre fierbinți și sărate și din cale-afară de amare. S-au unit cu zeama zăpezii care se scurge spre râul Dofteana. Locul tău nu era în Groapa mașinii! (zona unde se află cimitirul se numește așa).
Un frumos covoraș de zăpadă s-a așezat inclusiv peste fața ta rece și tristă. Stai liniștit că nu a rămas peste tine. Cu mâna lui tremurândă și zbârcită, cu cele patru degete rămase la mână, lea șters tăticu, răvășit de durere. Apoi a împachetat șervețelul și l-a băgat în buzunar, nu știu exact ce va face cu el. A nins și cu fulgi de zăpadă și cu oameni. Au venit cu sutele să te conducă pe ultimul drum. Toate ulițele și intersecțiile erau pline de oameni. Bărbați și femei care plângeau în hohote. Copii și tineri care alergau printre mașini pentru a fi prezenți la drama plecării tale.
Ne-ai lăsat, Anducă! Deși ai fi încăput și tu pe pământ, chiar dacă erai de 2 metri.
Ți-a plăcut mult pădurea… Și ei i-a plăcut de tine. E singura care ne poate povesti frumusețea, dar și drama ultimelor tale clipe. Doar copacii ți-au mai auzit ultimele vorbe, și…gemete. Doar ei au văzut zâmbetul tău larg și grațios. Doar Dumnezeu știe ce s-a întâmplat acolo[…]
Să știi, frate, că a venit primăvara. E atât de frumos afară. Au început să înflorească pomii și păpădia. Codrul e verde și păsările si-au reluat ciripitul. Ele nu știu ce e drama. Dar ne învață pe noi, pe toți, că viața e scurtă, că mai avem încă o stație sau două sau mai multe și apoi te urmăm și noi. Iubiți-vă frații și surorile cât sunt printre voi! Ce folos au vorbele frumoase și florile peste cimitir?
Cu toții te-am iubit. Am venit de departe să te însoțim, le mulțumim tuturor în numele tău.
Pe curând, frate scump. Te vom iubi mereu, Anduca!…Pe curând!… Sfârșitul nu-i aici….
Lăsați-mă să plâng!😭
onisimbotezatu 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.