Marele rău al binelui trâmbițat

Ci tu, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta. Matei 6:3

~Binele făcut și trâmbițat se transformă într-un mare rău pentru „binefăcător”~

Vedem multe fapte eroice, multe fapte bune făcute de mulți oameni. Trebuie avut mare grija însă, pentru că ne putem expune unor riscuri considerabile. Unii de teama riscurilor nu mai fac nimic. Și așa este rău. Alții de dragul 🤳🤳🤳 selfie-urilor 🤳🤳🤳🤳 fac prea mult, dar pot rata răsplata.

1. Riscul expunerii săracului. Niciodată să nu faci poză cu omul pe care l-ai ajutat. Este nobil, are chipul lui Dumnezeu în el, are demnitate, are onoare. Făcând poză și distribuindu-l, îi pot leza demnitatea (stigmatul social se șterge foarte greu). Când auzi pe cineva: „Fă poze cu oamenii și ajutoarele pe care ți le-am trimis”, să fugi! Trimite-i sacii de ajutoare înapoi și fă-i lui poză.

2. Riscul pierderii răsplătirii. Domnul Isus avertizează că doar binele făcut în ascuns va fi răsplătit. Tot ce trâmbițăm, publicăm, distribuim, ne poate crea o imagine favorabilă în mediul online, dar e incompatibilă unui caracter evlavios, discret și sfânt. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata, prin like-uri, prin inimioare etc.

3. Pescuirea de profitori. Toți filantropii recunosc faptul că au fost abordați pe rețelele de „anti-socializare” cum le numesc eu, iar dacă nu au fost satisfăcute mofturile lor, au împroșcat cu noroi, acuze, calomnie. Data viitoare așteaptă de la tine, el nu așteaptă de la Dumnezeu. Legați-i de Dumnezeu! Cum s-a trezit Gigi Becali cu o turmă de „nevoiași” la poartă. Tot e bine, realizezi că nu ești Dumnezeu. Că nu poți oferi pe măsura laudelor.

4. Îl pune pe Dumnezeu în umbră. Cine acționează în ascuns îl proslăvește pe Dumnezeu, cine acționează în regim de 🤳 selfie🤳 se proslăvește pe sine, dar nu va fi pontat de Dumnezeu. Lăsați-l pe Dumnezeu să își ia slava. Nouă ne este suficientă mulțumirea de sine a beneficiarului și bucuria lui.

5. Lăudăroșia vieții. Nu subiectul e vinovat, ci atitudinea. Nu e neapărat să te lauzi cu bani, mașină, funcție, realizări. Satana se strecoară pe tărâmul celor mai bune intenții să semene lăudăroșie, trufie, el știe că astfel te trimite în dizgrațiile divine.

6. Riscul eclipsării celorlați binefăcători. Am întâlnit oameni pe care lumea nu dă doi bani, dar care fac lucrări mărețe în ascuns. Automat cel care are un aparat de promovare este lăudat, aclamat, apreciat, iar ceilalți sunt criticați că nu fac nimic. Dar oare avem dreptate? Dumnezeu va săpa în ascuns, iar acolo va găsi tot ce s-a făcut cu motivație curată. Iată ce va fi răsplătit!

Fiți voioși! Faceți bine! Să facem cât mai mult bine, la cât mai multe persoane! Cât mai avem prilej! (Galateni 6:10). În egală măsură să fim atenți să îl facem cu înțelepciune, să nu ne dăuneze tocmai nouă, celor care am fost activi.

Într-un articol ulterior voi face paralela între faptele bune și faptele neprihănite ale sfinților.

Fericirea și „fericirile”

Eu zic Domnului: „Tu ești Domnul meu,Tu ești singura mea fericire!” Psalmul 16:2

Multe lucruri promit fericirea în viață, altele ne îmbată cu nădejdi înșelătoare, iar altele chiar presară stropi de fericire peste suflete răvășite. Dar fericirea circumstanțială este înșelătoare ca sirenele homeriene, te izbesc mortal de stâncile ascuțite ale oceanului în timp ce îți cântă pe gamele înșelătoare ale neiubirii.

David ne prezintă exclusivitatea fericirii sale. Dumnezeu. Adevărul este că fără Dumnezeu avem doar amăgire. Ne oferă în iubirea Sa și momente de bucurie, pace și fericire, dar toate împletite cu cer. Veșnicia din noi ne edifică, ne urmărește, ne atrage la Dumnezeu. Iertarea păcatelor e secretul fericirii!

Suntem frustrați pentru că alergăm după himere emoționale, ne facem scenarii și fantezii, fără să știm că Fericirea este la o rugăciune distanta de noi. Oricât de mare ar fi prăpastia între tine și fericire, nu uita că avem o Cruce, ca liant de legătură peste prăpastia care ne desparte de fericire. Adică de Dumnezeu!

Fiți voioși! Fiți fericiți! Fiți bucuroși! Fiți plini de Duhul lui Dumnezeu!

Testul unei „păreri”

Înainte de a-ți asculta părerea, răspunde-mi la patru întrebări:
1. Care este numele tău?
2. Care e meseria ta?
3. În numele cărei autorități te exprimi?
4. Care e ultima ta calificare în domeniu?

Dacă s-ar înființa o meserie care să conțină în fișa postului „datul cu părerea” nu am avea nici un șomer în România.

La păreri ne pricepem, dar, oare sunt ele pertinente?

Cum să scapi de frica morții?

Reprezentativ


Astfel dar, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El Însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul,
și să izbăvească pe toți aceia care, prin frica morții, erau supuși robiei toată viața lor.
Evrei 2:14-15

Subiectul morții a preocupat pe om din cele mai vechi timpuri. Moartea a fost văzută ca un blestem, ca un tabu, privită și așteptată cu frică, lacrimi, durere, doliu și multă suferință.

Frica morții te ține captiv, ești scalv, supus robiei propriei frici. Psihoza morții înrobește oameni în fiecare zi. Ție îți este frică de moarte? Dacă da, de ce?

Cine se teme de moarte?

1. Omul rău. Cei răi nu mor, ei pier. Ps. 37:2, Ps. 68:2, Pv. 11:10. Da, cei răi nu mor, ei practic pier. A pieri înseamnă că ți se șterge urma de pe pământ, dispari pur și simplu în mod rușinos. dacă ești rău, teme-te că vine judecata!

2. Omul neîmpăcat. A. Cu Dumnezeu; B. Cu sine; C. Cu alții. Oricare dintre cele trei conflicte sunt motive serioase de teamă pe patul morții. Practic, un om divorțat de Dumnezeu nu va putea avea pace nici cu sine și cu atât mai puțin cu semenii. Dacă ești certat cu Dumnezeu, teme-te că vine judecata!

3. Omul lumesc. Un ins care o viață întreagă a investit doar în lucruri putrezibile și pământești, atunci când îl cheamă pământul e anxios și terorizat de gândul veșniciei. (1 Cor 15:19) Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii! Lumesc poate fi omul care nu a cunoscut niciodată pe Dumnezeu, sau omul care a căzut din credință și s-a încurcat cu lucrurile vieții ca Dima. Cineva care are cugetul pângărit.

4. Omul întinat. (Apoc 21:27) Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului. Sunt oameni însetați după păcat, după lăcomie, răzbunare, ură etc. Dacă te alimentezi zilnic cu minciună, spurcăciune și promiscuitate, ai motive serioase să tremuri în fața morții. Alexandru Vlahuță spunea: „Nu mă-nspăimântă moartea, ci veșnicia ei.”

5. Omul neregenerat. Firea pământească sau firea veche a omului nu poate să înțeleagă lucrarea duhovnicească și nu poate moșteni cerul.
(Rom 8:7) Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună. Regenerarea se face prin pocăință, credință, întoarcere la Dumnezeu, botez și metamorfoza lucrată de Duhul Sfânt în viața omului.

6. Omul scârbos. (Apoc 21:8) Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua.” Omul scârbos este omul care trăiește în mod voit și conștient în păcat. Când te prinde moartea în aceste condiții ești serios tulburat, iar frica morții te doboară, te seceră ca pe un fir de grâu clătinat de vânt.

7. Omul stricat. Nu e vorba de nici un fel de conservatorism religios, ci mai degrabă de acea alterare a minții, a cugetului, a inimii, a sentimentelor. (Efes 5:5) Căci știți bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu. Dacă viața ta se consumă la periferia acestui infern terestru, la marginea acestui compromis conștient, pentru tine moartea este ca o pacoste.

În concluzie, Cel care a gustat moartea asemenea nouă, s-a calificat în a putea fi Eliberatorul de sub blestemul păcatului și al morții. Oricare ar fi etapa sau faza în care te afli, astăzi nu este prea târziu să te abandonezi în mâinile lui Hristos și astfel să fii eliberat de frica morții. În acest context, moartea nu mai este o pierdere, devine un pas necesar în revederea cu Isus, o curiozitate pe care o aștepți fără teamă, un somn temporar până Hristos va face prezența, strigarea după catalogul eternității.

Nu mă mai tem de moarte! Mai degrabă, ea are serioase motive să se teamă de mine. Atâta timp cât în mine locuiește în plinătatea Sa, Hristos, vrăjmașul cel din urmă care va fi biruit va fi moartea. Dacă am biruit frica morții, înseamnă că am biruit moartea însăși.

Când am trecut prima dată prin valea umbrei morții tremuram de frică. A doua oară eram tulburat. A treia oară aveam mari emoții. A patra oară strângeam din dinți. A cincea oara deja cunoaștem toate intersecțiile. Acum cunosc variante și rute ocolitoare. Acum nu mai am stres, nici teamă, nici frică, nici emoții, acum sunt atât de convins că viața mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, încât nu îmi mai pasă dacă rămân sau mă duc, acum sau mai târziu, că până la urmă tot la Dumnezeu ajung.



Înțelepți ca șerpii, dar blânzi

Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Fiți dar înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii. Matei 10:16

Ce NU înseamnă înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii: referința Mântuitorului la înțelepciunea șarpelui nu a însemnat și nu va însemna NICIODATĂ ipocrizie, prefăcătorie, șarlatanie, corupție, prosteala, viclenie, trișare, trădare. Foarte ușor un om dotat intelectual poate folosi deformat abilitățile sale, manipulând, dominând și încercând să profite de cei naivi. Iar referința la blândețea porumbelului nu a însemnat și nu va însemna vreodată: a fi bleg, defensiv, nepăsător, indiferent, obedient. Blând, dar cu fermitate și coloană vertebrală bazată pe apologetică, adevăr și argumentare inteligentă.

Ce înseamnă de fapt a fi înțelept ca șerpii? Șarpele este o ființă foarte inteligentă atât în atac, dar și în defensivă. Asta ar însemnă să fim vigilenți, iscusiți, destoinici, înțelepți, pricepuți, competenți, agili, tenace ca șerpii. Prin capacitatea sa analitică, prin răbdarea cu care își așteaptă prada, metodele hipnotice, coordonarea corpului său, stă nemișcat și ore întregi. Fără mâini, fără ghiare totuși reușește să vâneze, să trăiască prin înțelepciunea lui.


Și prin îndemnul fiți fără răutate ca porumbeii, ar însemna inofensivi, necombatanți, neconflictuali, nescandalosi. Porumbeii umblă doar în stoluri(referire la comunitate, prezența la biserică) sunt printre puținele păsări care nu mănâncă nici un fel de carne, viermi, insecte, nimic de origine animală (nu promovez veganismul, mănânc carne). Ei, porumbeii, sunt 100% vegetarieni. Ei nu știu să muște, ei nu pot fi vampiri, sunt cele mai blânde păsări, chiar Teofania Duhul Sfânt a preferat porumbelul la botezul lui Isus. Și de atunci, porumbelul cu aripile deschise are simbolistica păcii.

Concluzii

Cine citește Biblia, se roagă, meditează, merge la biserică, face milostenie, nu se va găsi niciodată în conflicte inutile, abordarea lui va fi una echilibrată și hristologică. O oaie poate rezista în mijlocul lupilor numai prin plinătatea ei de Hristos. Prin înțelepciune, vigilentă și blândețe. Se poate coabita cu lupii dacă știi să fii vertical, să nu împrumuți comportamente lupești, să rămâi la caracterul tău de oiță a lui Isus. Dacă te iei la mușcat cu lupii, au caninii mai mari decât tine. Aici Hristos sugerează neutralitatea politică, neamestecată în afaceri cu lupii, evitarea meselor lor, ei au „altfel” de meniu.

Logic e greu de asumat supraviețuirea între lupi, dar de aceea avem credința în protecția lui Dumnezeu. Fiți înțelepți, dar blânzi. Cum? Fiind plini de Duh!

Leul și mielul din noi

Apocalipsa
(5:5) Și unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei.
(5:6) Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii și între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat și avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul.

Ioan teologul începe să plângă, preocupat că nu se găsește nimeni vrednic să ia Cartea și să-i rupă pecețile. Pe de o parte unul dintre bătrâni îi prezintă Leul din seminția lui David, apoi zice că s-a ridicat un Miel care părea jungheat.

Leul ca simbolistica puterii, curajului, regalității, tăriei, invincibilității. Leul nu urlă niciodată când atacă, sau când este atacat. Glasul i se face auzit din când în când pentru a-și face simțită prezența, pentru a ști animalele din teritoriu că este acolo, că e viu, că nu a abdicat, ca o avertizare să nu își facă de cap în regat, dar tăria lui este incontestabilă și inegalabilă. Sunt animale mai masive decât el, dar leul e rege datorita prestanței, datorita curajului și atitudinii lui regale.

Mielul ca simbolistică a smereniei. Mielul este o ființă plăpândă, necombatantă, neconflictuală, el nu se impune prin forță, te cucerește prin blândețe și tandrețe, prin gingășia lui inegalabilă. Orice imagine verde care afișează un miel transmite pace, amintiri plăcute, liniște, odihnă.

Practic, puterea Leului este în tăria lui interioara de a tăcea, de a se înfrâna, de a îndura, de a rabdă, iar puterea mielului este dată de statutul său de Rege, ascuns tainic în caracterul său, capacitățile sale delegate de Tatăl, smerenia și supunerea Sa descrise prin chenoză, Galateni 6. Faptul că S-a dezbrăcat de slavă și a luat chip de rob, făcându-se ascultător până la moarte ca un miel, pentru o vreme, Dumnezeu i-a întărit mai mult statutul, și L-a înălțat nespus de mult, iar în Numele Lui (al Regelui Isus, Leul descendent din David) să se plece orice făptură din ceruri, de pe pământ și de sub pământ.

Cu toții ne credem niște lei la un moment dat. Noi trebuie să ne asemănăm cu Hristos. Suntem puternici, dar nu trebuie să strigăm asta prin portavoci. Puterea noastră stă în rugăciune, post, fapte, cuvânt, credință, pentru că puterea noastră este tainică dată/delegată prin Duhul Sfânt. Tari nu suntem noi, Tare în noi este Duhul lui Dumnezeu. Puternici nu suntem noi, puternic în noi este Hristos, Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu. Trăim ca mieii smeriți, ascultători, supuși lui Hristos, dar conștienți că suntem puternici prin Leul din seminția lui David, prin Hristos cel răstignit, prin Duhul Său din noi.

Avem atitudine, avem verticalitate, demnitate, curaj, dar ne ascundem cu smerenie, cu umilință și pace în spatele crucii.

Nu stingeți mucul fumegând!

Trestia frântă n-o va zdrobi și mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. Isaia 42:3

În jurul nostru sunt foarte mulți oameni care se luptă la limită de disperare/de supraviețuire, ei au nevoi de alții să se poată ridica. Așa ne-a lăsat Dumnezeu, dependenți unii de alții. Cu toții am ajuns în situația de a avea nevoie de sprijin emoțional și tare am fost dărâmați când tratamentul nu a fost propice, deasemenea am fost în al nouălea cer atunci când ni s-a livrat o vorbă bună, o îmbrățișare. De ce nu am practică și noi tratamentul corespunzător când vine vorba de alții?

Pe rana deschisa a aproapelui tău, poți face mult mai mult decât să pulverizezi un polonic de sare, fie ea și „fină” aceasta va amplifica și mai mult usturimea și suferința. Mai degrabă suflă o vorbă bună și răcorește rănile celor din jur. Ce înțelept este Dumnezeu! El când vede un muc fumegând, nu îl calcă în picioare, așa cum suntem noi tentați, să evităm chipurile un posibil incendiu. El suflă Duh Sfânt și resuscitează mucul fumegând transfirmându-l direct în jar, apoi o flacără pâlpâind ușor, apoi un foc🔥în stare să aprindă și pe alții.

Dacă noi aruncăm la foc trestia frântă, Hristos îi pune atele, o îngrijește și se vindecă. Dacă am fi plini de Hristos, vai câte suflete ar fi zidite în jurul nostru! Câte răni emoționale vindecate! Câți tăciuni aprinși! Câte trestii pansate! Câte inimi mângâiate! Câți morți înviați!

Haideți să fim ca bețele de chibrit, să ne aprindem unii de la alții. Dacă suntem răsfirați și dezbinați, fiecare se va pierde singurațic în propria dramă, dar dacă suntem uniți și aproape, ne vom aprinde ca o flacără, capabilă de a duce la limită de clocot și apa din vase, fie ele și ruginite.

Ascultă-mă tu cel dărâmat. Oare nu pentru tine este această profeție? Nu mai sta cu fața aplecată în jos, ridică-te, trăiește demn, fii plin de încurajare, primește viață. Dacă ai văzut de șapte ori și te ridici doar de șase ori, vei fi dărâmat, dar dacă ai căzut de șapte ori? Nu ești păcătos, ești neprihănit! Trebuie să te ridici de opt ori și vei fi din nou în picioare. Numai, nu renunța!

Nu ai vrea să fim parteneri împreună cu Hristos, resuscitând suflete pierdute? Ar o slujbă fascinantă!

Mi-e dor de tine copilărie

Mi-e dor de tine copilărie!

Mi-e dor să fiu iar copil!
Mi-e dor de cuptorul de lut
Al bunicii de la Orbeni,
Unde ne înghesuiam ca puii de arici,
Zgribuliți și chirciți
După ce alergam după struguri
Cu tălpile goale pe lutul clicos
Din dosul Orbenilor.
De mirosul acelor struguri,
Era un deliciu când urcam pe vale în sus
În căruță la tataia.
Mirosul de Nohan negru
Nici gustul lor,
Nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci,
Nicăieri în lume.

Mi-e dor de zilele toride de vară
Când o plimbam pe sora cea mai mică
Pe drumurile betonate
În spate la D.G.R.S (nu am știut niciodată ce înseamnă această abreviere)
Eram convins că se va stâmpăra copila
Plimbând-o cu căruciorul,
Dar nu era așa,
Atunci credeam că duce lipsa de plimbare
Acum realizez că era toropită de soare,
De sete și uneori și de foame.

Așteptam să ajungă mama la capăt
Cu rândul de porumb,
Alăpta copilul în grabă,
Apoi pleca obosită,
Pe un alt rând la prășit
După ce mai lua câteva înghițituri
De apă fierbinte de la soare,
Nu era umbră pe acolo.

Mi-e dor de coliba de porumb
Încălzită de o butelie cu gaz,
Unde ne îngrămădeam așezați
Ca lingurile în rastel
Pentru a nu îngheța de frig,
Că brumărelul se instalase de-a binelea
În dosul dealului la Drăgușeni.

Mi-e dor de balta Siretului
Unde urmăream cârduri de rățuște
Abia ieșite din ou,
Și ne adunam „să facem gagici pe apă”
(Aruncam cu lespedea pe oglinda apei,
Iar cel care lovea de mai multe ori apa,
Era câștigătorul triumfător)

Mi-e dor de nopțile petrecute în căruță
Numărând stelele căzătoare,
Și vagoanele marfarelor
Care curgeau pe valea Trotușului în jos
Și pe valea Siretului.
Și concursul pe care îl făceam
Cu fratele meu Adrian (adormit)
Când ne alegeam fiecare partea de drum
Cel care număra mai multe mașini
Era învingătorul.
Nu am înțeles niciodată de ce
Lui îi ieșeau totdeauna mai multe;)

Mi-e dor de serile de colindă
De prăjiturile vanilate,
De susane din zahar ars,
Covrigi, colaci, nuci, mere
Și bani pe care ni-i dădeau la grămadă
Bătrânii încovoiați de boli,
Dar care ne primeau cu bucurie.
Iarăși nu înțelegeam de ce Adrian
Avea tot timpul dublu
De cât noi la bani,
Avea curs valutar bun de Crăciun;)

Mi-e dor de partea mea de zahăr cubic
Primit de la „mamaia de lângă noi”
Recompensa pentru jumătate de car,
De lemne crăpate,
Iar dacă mai doream un cub
Trebuia să le și așez.
O! Cum nu merita!?
Pentru încă o pătrățică de zahăr
Eram gata să le car din pădure.
Acesta era singurul ciubuc dulce
Al vremii…

Mi-e dor de călătoria cu boii,
Vai! Una era să se sfârșească dramatic.
Boii apucaseră „streche”
Un fel de nebuneală de primăvară.
Au luat-o la goană cu căruța,
Cu roți de lemn.
Ne-a presărat de-a binelea
Până în curbă la Costăchel.
Câte doi, câte trei…
Până nu a mai rămas unul în car.

Mersul cu vaca era un calvar,
Nu pentru noi, ci pentru părinți.
Ajunsesem performanța de a merge
Trei pentru a paște o vacă,
Dar joaca ne fura pe-ndelete,
Și ajungea vaca înaintea noastră acasă.
Iar noi ne luam „porția de răsplată”

Pe islaz ne făceam bâte,
Desenam nume pe copaci,
Așa am rămas cu o cicatrice în obraz,
Eram asistentul
Fratelui mai mare,
Care a scăpat bine intenționat
Cu scopul de a mă feri
A scăpat briceagul de pe ciomag
Și mi-a străpuns obrazul ca pe o hârtie.

La fragi?
Nu încape îndoială
Că era o călătorie exotica
De toată frumusețea.
Mergeam prin defrișările pădurilor
Unde găseam minunate frăguțe de munte
Pe care le prepara mămica
Așa cum numai ea știa…
Cu smântână de vacă
Și mămăliguță fierbinte.

De fân și greble și coase
Și furci și topoare și sapă
Nu prea îmi e dor.
Eram tot timpul cu palmele crăpate,
Bătătorite, uscate, deshidratate
Zgâriate și obosite
Ca un bătrân ostenit de treburi.

Mi-e dor de dulboanele (mici baraje pe șanțul străzii, din glod pe care le construiam după ploi, apoi ne scăldăm desculți în ele)
Mi-e dor de ghiolurile (baraje mai mari construite pe pârâul Doftenița, un fel de „ștranduri” sezoniere până la următoarele ploi)
De unde veneam acasă
Mai murdari de cum plecam la scăldat.

Nu am înțeles niciodată de ce noi, copiii eram cu derdelușul, preocupați să îl facem cât mai alunecos, iar bătrânii obosiți de muncă și griji erau cu sarea și cenușa, și muream de ciudă că nu ne puteam împotrivi.

Mi-e dor de pescuitul
Pe același pârâu, Doftenița
Unde mergem câte o zi întreagă
Dar nu știu cum se face
Că niciodată nu am venit cu pește acasă.

Mi-e dor de biserică,
De Biblia aceea veche
Cu o copertă vișinie
Cealaltă nu am văzut-o niciodată
Citită de vre-o zece ori.
Ciufulită, dar care nu apuca să se depună praf pe ea,
De rugăciunile lungi,
De nopțile de veghe,
De bătrânii care acum
Sunt în „groapa mașinii” (așa se numește locul unde este amplasat cimitirul).

Mi-e dor de pădure,
De alune,
De gradina cu flori,
De cununile de păpădie,
De cireșile furate;)
Și de căpșuni,
De mărul de Sfântul Ilie din ogradă,
De Lutul Roș,
Dealul Bârnelor
Predoaia,
Dosul „capul chiscului”
De Comori,
De Argelușa,
De Ciunget și Sălălarie,
De barajul de la Dărmănești
Unde ne scăldăm,
De gașca de tineri
Cosași ai Bisericii,
De grămezile cu vechituri
Din iarmarocul de la Dărmănești.

De familie,
Cu iubirea de atunci
Mai fierbinte ca cea de azi.
Pe atunci stăteam
Mai mult la povesti,
Aveam vreme mai multă
Timp mai dispus unii cu alții.
Ne vorbeam mai des
Trăiam mai ca frații.
Dar după ce am plecat de la glie
Ne-am depărtat
Și nu doar în distanțe…
Of!
Mi-așa de dor de tine…
Copilărie!…

Nu-L mai obosiți pe Dumnezeu

Voi obosiți pe Domnul prin cuvintele voastre și mai întrebați: „Cu ce L-am obosit?” Prin faptul că ziceți: „Oricine face rău este bun înaintea Domnului și de el are plăcere!” Sau: „Unde este Dumnezeul dreptății?”
(Maleahi 2:17)

Maleahi vorbește inspirat de Duhul Sfânt, asta înseamnă că aceste cuvinte ies din gura lui Dumnezeu. Vorbim aici de o durere izvorâtă din inima lui Dumnezeu, obosit de comportamentul creației (poporului Său). Anumite mutații suferite de popor care obosesc răbdarea divină, epuizează gratuit mila lui Dumnezeu.

Două erori forțate care îl obosesc pe Dumnezeu:

1. Promovarea răului ca virtute. „Oricine face rău este bun înaintea Domnului.” Nu! Cine săvârșește răul este un om rău! Să nu ne înbătăm cu apă rece. Acest păcat al lipsei de discernământ îl săvârșim zilnic. Numim descurcăreț pe trișor, spunem că e bogat un lacom de avere, înșelătorul este numit abil, curvarul se crede șmecher, mincinosul este considerat deștept că a reușit să dribleze prin minciună șeful sau statul. Hoțul este considerat isteț, lacomul e numit harnic, păcatul este la modă, a fi ștrengar înseamnă a fi cool.

Majoritatea programelor de televiziune se laudă cu audiență maxima la tabloide și subiecte scandaloase. Umorul care defăimează pe Dumnezeu este distribuit și promovat ca divertisment de calitate superioară. Toate aceste inversiuni voite, au deformat discernământul de duzină, iar adolescentul de rând le consideră normale. De la demnitarul de stat până la funcționarul public și agentul de la rutieră s-au obișnuit să fure, să plagieze, să mintă, să delapideze, iar asta se face cu acoperirea superiorilor. Acest lucru îl obosește pe Dumnezeu!

(Isa 5:20) Vai de cei ce numesc răul bine și binele, rău, care spun că întunericul este lumină și lumina, întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceață și dulceața, în loc de amărăciune!
Această pervertire voită a discernământului obosește răbdarea lui Dumnezeu și este nevoit să acționeze în virtutea dreptății Sale.

2. Implorarea dreptății divine în detrimentul milei. De asemenea este păcat ca eu, care sunt un beneficiar al milei divine să invoc dreptatea lui Dumnezeu în situații favorabile mie. Dacă eu am fost tratat o viață întreagă cu îndurare hristologică de către divinitate, de ce as dori manifestarea dreptății Sale când vine vorba de alții?

Fiecare centimetru de viață este presărat cu har și îndurare în dreptul meu, dar aș vrea să fie lovit cu dreptatea cel care mă nedreptățește, iar aceasta este o injustețe crasă. Dumnezeu e obosit de milogeala noastră atunci când suntem vinovați și de atitudine de procuror șef sau chiar judecător când vine vorba de a rosti sentințe pentru alții. Tare am dori să ne facă pe noi grefieri, să scriem cu mâna noastră sentința altora. Nu mai obosi pe Dumnezeu cerându-I să facă dreptate pentru aproapele tău, că El vrea să acționeze cu milă! El vrea să îl mântuiască nu să îl omoare.

Iată cum de multe ori suntem ca acei fii neastâmpărați care epuizează răbdarea părinților. Mofturoși, egoiști, supărăcioasă, alintați, necinstiți, orientați doar spre confortul nostru apelând chiar la detrimentul aproapelui. Vreau milă în dreptul meu când greșesc? Atunci cer milă și în dreptul aproapelui. Vreau dreptate în dreptul lui, atunci să fie dreptate și în dreptul meu. Iar dreptatea uneori înseamnă moarte. Preferă milă și vei fi miluit și tu.

Când întreb: unde este Dumnezeul dreptății! Nu fac altceva decât să Îl jignesc pe Dumnezeu. Ca și cum El doarme, nu vede, m-a abandonat, nu ia act de ce se întâmplă sub soare sau nu ar ști ce se petrece pe pământ (care este așternutul picioarelor lui).

Vă implor, nu mai obosiți pe Dumnezeu cu aceste copilării!

La mulți ani #BetleemArad

La mulți ani, Betleem!

Iubită Biserică Betleem, dragi frați și surori!
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am încheiat încă un an. Cu bune și mai puțin bune, cu dureri și bucurie, cu binecuvântări și înmormântări, cu lacrimi și veselie. Ne-am bucurat la nunți împreună, ne-am îngropat morții împreună, am plâns ne-am rugat.


Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru însoțirea Sa, pentru toți cei care v-ați adăugat familiei noastre Betleem Arad, fie prin transfer, fie prin botez. Dumnezeu să binecuvânteze alergarea  dumneavoastră, să găsiți la Betleem odihnă și pace, un loc liniștit în care să vă puteți pregăti sufletul pentru eternitate.
Mulțumim Domnului pentru rugăciuni, pentru minunea experimentată cu primirea terenului pentru biserică (Domnul să binecuvânteze Consiliul Local al Municipiului Arad), pentru minunea cu microbuzul Bisericii (Domnul să binecuvânteze dătătorul, care a ținut să rămână în umbră), evanghelizarea de la cort și slujirea prin toate departamentele bisericii.


Am intrat în noul an. Avem nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu, de unirea forțelor atât pe plan spiritual (lărgirea  Împărăției lui Dumnezeu), cât și în plan administrativ (demararea lucrărilor de construcție a Bisericii), dar și pe plan intern (creșterea spirituală și desăvârșirea sfinților).
Avem planuri mari, îndrăznețe, vizionare, dar numai unitatea și implicarea tuturor vor garanta o reușită onorabilă. O familie unită este mai puternică decât o armată dezbinată.
De aceea, cerem Domnului sa ne ajute să păstrăm un climat intern de pace, armonie, bucurie și maturitate spirituală.


Vă îmbrățișez cu bucurie, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că vă avem, sunteți cei mai minunați frați, activi, pasionați, slujitori, devotați și prietenoși. Vă iubesc!
Cu Domnul vom face mari isprăvi.
Toți sunteți importanți! Nimeni nu poate fi înlocuit! Toți sunteți valoroși! Sunteți unici și speciali! Sunteți exact ce are nevoie biserica,  exact ce are Dumnezeu nevoie pentru Împărăție.


Pastor Onisim Botezatu și conducerea Bisericii Betleem Arad