Când o nenorocire vine pe neașteptate, nu prea ai ce face. Te sperii, te prinde pe stradă, îți zboară țiglele de pe acoperiș, înregistrezi daune totale la autovehicule. Apoi, după ce a trecut, din nefericire, se numără morții, se calculează și se tratează răniții. Asta s-a întâmplat zilele acestea în Grecia (Halkidiki), Italia, America, anul trecut chiar în România.

Ce faci când știi că vine prăpădul? Sincer, încalță-te pentru 5 minute cu sandalele unui nord-american, de pe albia gigantului fluviu Missisippi. În următoarele ore se așteaptă ca furtuna polară botezată „Barry” să lovească fără milă America de Nord. Tu ce măsuri ai lua? Gândește-te la primele 5 lucruri în ordine ierarhică, astfel vei constata care sunt adevăratele valori pentru tine. Această abordare te ajută să vezi cine ești cu adevărat, bazându-te pe prioritățile pe care le ai.

Cunoscând firea umană din mine, din om, în general, tare mă tem că mulți vor fi surprinși ca cetățeanul rus, care preocupat de bagaje a reușit să pună capăt șansei la viață la vreo 20 de co-naționali. Dacă lista ta ar începe cu lucruri materiale, ar fi tragic pentru tine. Sunt oameni în genul soției lui Lot, care se obișnuise atât de bine cu luxul și viața bună din Sodoma, încât nu mai are nici o reacție la paradele păcătoase cu nuanță de violet din metropolă. Teama mea este că mulți creștini ar fi transformați în stane de sare, dacă mâine ar fi sfârșitul.

Un mare avantaj pentru americanii de pe Missisippi, care știu că vine nenorocirea. Hristos ne spune de vreo 2000 de ani că vine prăpădul peste Terra. Cu 1900 de ani în urmă, înainte de martiriul său, sfântul apostol Petru ne avertiza că cerul și pământul sunt păstrate pentru mânia lui Dumnezeu. Ar fi ridicol pentru cineva care se numește creștin să fie surprins de sfârșitul lumii, care este un act iminent!

Barry, uraganul așteptat, prognozat, anunțat, zvonit, ar trebui să fie o pildă pentru noi. Dacă vreun american este prins pe plajă, nu mai poate acuza stația ANM pentru nimic, din cel puțin două motive: 1. A fost anunțat; 2. E mort. Ciclonul omoară! Cine s-ar putea dezvinovăți în ziua de apoi că nu a știut? Nimeni! Nu uraganul Barry omoară, sau Catrina, Sandy sau oricare altul, ci indiferența la semnale. Tot la fel cum nu Apocalipsa bagă oamenii în iad, nici Biblia, nici chiar Dumnezeu, nu, ci indiferența și nepăsarea și refuzul lui Hristos, care de 2000 de ani avertizează, informează, cheamă, iubește, așteaptă, mântuiește, iartă și trimite semnale de alarmă.

Acum știi că vine Apocalipsa! Știi că vine sfârșitul! Știi că Pământul va arde! Știi că indiferența ucide! Știi că te poți salva! Știi că sângele lui Hristos te spală! Știi că poți fi scutit de dezastru! Ia măsurile spirituale care se impun, în așa fel ca Uraganul Zilei mâniei lui Dumnezeu, să nu te prindă pe nepregătite!

Fii înțelept!

Copiii sunt o moștenire, spunea înțeleptul Solomon în Psalmul 127. Dacă primești ca moștenire o mașină, iar zece ani nu îi schimbi niciun filtru sau cauciuc, oare va merge perfect? Același lucru cu o casă, ogor, orice moștenire, inclusiv copiii- care sunt moștenire eternă. Avem exemple atât pozitive cât și negative în cauză. Tu cum îți salvezi copiii de influențe, filosofii, deviații? Redăm în continuare zece sfaturi care te ajută să îi pui pe calea bună.

1. Petrece timp cu el. Nu există copil obraznic, el are un anume comportament pentru că te vede preocupat de multe lucruri, iar el se vede pe locul doi. Năzdrăvăniile lui sunt de fapt încercări puierile de a cuceri prim-planul și atenția ta. Lasă tableta, serialul, meciul, Facebook-ul, telefonul și ocupă-te de el. Timpul petrecut cu el este mai important decât orice pe pământ. Încă puțin și nu va mai avea nevoie de tine. Cât timp vei petrce cu el când e mic, atât va petrece cu tine când ești bătrân.

2. Cadourile. Mare grijă ce cadouri faceți copiilor voștri! Se promovează o filosofie a urâtului. Jucăriile sunt din ce în ce mai urâte: scheleți, vampiri, monștri, roboți tot felul de ciudățenii. Copilul se identifică cu jucăriile lui, intră în rolurile acestora, jucăriile deci, vor influența caracterul lui. Din păcate se observă o atracție a copiilor față de aceste jucării, tu, ca părinte, dirijează gusturile lui. Explică-i, ajută-l să înțeleagă. Nu îi cumpăra tabletă la trei ani, că nu are ce să facă cu ea! Doar îi va atrofia creierul.

3. Lăsați-vă interpretați. Poți să bagi filosofie și sfaturi cu pâlnia pe grumazul copilului tău, dacă tu ai altfel de comportament decât cel afișat înaintea lui, pierzi. Copilul este cel mai cinstit judecător, spunea doamna Carmen, secretara noastră de la școală. El va sesiza ipocrizia ta și te va taxa când îți este lumea mai dragă. Este ca și diavoleasca expresie: fă ce zice popa, nu ce face acesta. Și așa se și procedează. E o ipocrizie suspectată și taxată de mirenii de rând. Rugați-vă împreună, mergeți la biserică. Trebuie să educi copilul că este veșnic, învață-l moralitatea, viața duhovnicească, bunul simț.

4. Luați masa împreună. Este un amănunt esențial pentru creșterea și dezvoltarea bunului simț. Lasă-l să te cunoască si în contextul confortului tău, nu doar când ești nervos și iritat. Învață-l să se roage, să mănânce civilizat, să fie cumpătat. Se recomandă și în rezolvarea crizelor din cuplu. Mâncați împreună. Așteptați-vă unii pe alții, respectați-vă.

5. Învățați-i să lucreze. Asta se face în paralel cu școala. Nu îl subestima că e prea mic. Nici să stea ca o legumă, în fotoliu, pe tabletă, iar tu să muncești ca un sclav afară. Dă-i responsabilități potrivite vârstei lui, dar ajută-l. Dacă înveți să te joci cu el la 3-6 ani, îți va fi foarte ușor să îl înveți lucrul la 7-10 ani. Dacă ai fost prea permisiv și grijuliu până la 10 ani, gradul de dificultate se dublează în privința învățării lucrului.

6. Proporționează responsabilitățile cu vârsta lui. Nu este cinstit să rupi spatele copilului tău fraged cu munci de om mare. E păcat înaintea lui Dumnezeu să exploatezi până la epuizare copilul cu responsabilități care îți revin ție. Asta va duce la deformarea lui. Oare e mai bine mort sau viu? Se întreba un copil pe care îl cunosc bine, din cauza epuizării. Pentru un puști de clasa a lV-a e o „filosofie” prea grea. Fiți responsabili!

7. Stimulează-i interesul pentru școală. Lasă-l că n-o fi el profesor! Spunea o vecină mamei mele când lipseam de la școală și lucram cu copilul ei sau pierdeam vremea. Deja atitudinea acestei mămici era una subestimativă față de noi. Începusem să credem în ea. Dar curând m-am răzgândit și iată că am zece ani de vechime la catedră. Ajută-l, chiar dacă vezi că aspirațiile lui depășesc nivelul tău de cunoaștere. Ajută-l prin încurajare. Nu trebuie să știi matematică, plătește-i meditații.

8. Gradul de permisivitate. Ne place sau nu, să recunoaștem franc, am crescut drept mai mult prin restricții decât prin filosofii. Iar asta nu este neapărat rău. Părintele trebuie să fie dinamic. Ușor permisiv la anumite gusturi și dorințe nepăcătoase ale copilului, dar să fie ferm și hotărât când vine vorba de principii. Acestea nu se negociază. Lasă-l să te vadă corect în trafic, generos cu vecinii, respectuos cu soția (care este mama lui, ce are el mai scump pe pământ). Așa au creat bărbații prăpastii ireversibile între ei și copii, jignind ce au ei mai scump: mama.

9. Cereți-le opinia. Mai ales dacă sunt mai mari. În general regula primită sau impusă irită, dar arta negocierii și a persuasiunii atenuează și rezolvă conflicte. Întreabă-l. Consultă-l. Cere-i opinia. Asta îl dezvoltă, îl tratează de la egal la egal, respectându-i opinia, îl respecți pe el, iar respectul ți se va întoarce.

10. Roagă-te pentru el. Învață că nu le știi pe toate. Că nu ești atotputernic, numai unul singur este: Dumnezeu. Consultă-L pe Dumnezeu. Cere-I opinia. Răul se ține de firea copilului, nu bătaia îl descotorosește de rău, ci credința. El s-a născut și trăiește sub imperiul răului; cu rugăciune, post, credință, îl poți transfera în Împărăția lui Dumnezeu. În copilul tău este un chip al lui Dumnezeu care trebuie revendicat. Nu fi mândru, recunoaște-ți limitele, apelează la ajutor și vei salva pruncul de la moarte.

Nu le luați imperativ, sunt sfaturi, recomandări utile care, dacă le veți trata cu onestitate, vă vor fi de mare ajutor, vouă, dar mai ales copiilor voștri. Fiți fericiți!

Pompierii au reușit în sfârșit să stingă învăpăiatele flăcări care au învăluit Mănăstirea Râmeț. Mă gândesc la obiectivul inițiatorilor, care au gândit acest loc pentru închinare și apropiere de Dumnezeu. Îmi pare rău de fiecare dată când aud că astfel de edificii eclesiale sunt năpădite de flăcări. Sporadic se mai declanșează câte un Notre Dame, câte un Râmeț. Parcă ar vrea Dumnezeu să ne transmită un mesaj. Treziți-vă!

Când ajungi în punctul în care doar flăcările să mai atragă atenția asupra clădirilor bisericești, înseamnă că ne-am pierdut busola, ca neam. Bisericile goale și încuiate pe care le deplângea Nicolae Iorga, secolul trecut, călătorind cu trenul prin Transilvania, au ajuns acum în paragină, pline de igrasie, incendiate, mai mici ca palatele civile în unele localități. Asta arată secularismul postmodernist spre care România a pornit cu pași alerți de câteva decenii. Întrebarea se pune: Încotro? Prea multe biserici părăsite stau supărate și goale, doar rândunicile, liliecii, porumbeii și viespii mai caută adăpost în ele.

Avem tichete de vacanță, plecăm în călătorii exotice, ne distrăm, ne relaxăm, dar concediile sunt doar un anestezic al adevăratelor probleme. Și asta pentru că singurul beneficiar este trupul trecător. Dar sufletul? O zi la Paște și alta la Crăciun și poate încă una la Sfânta Maria, oare ajung unui suflet împovărat cu patimi și păcate, adunate în cele peste 362 de zile pe an? Raportul este de 48 de weekenduri plus concediul de două săptămâni, ne dă un egal de 110 zile la 3, în favoarea firii pământești pe parcursul unui an. Așteptăm îndurare de la Dumnezeu cu acest procent?

Haideți să-L căutăm pe Dumnezeu! Să luăm cu asalt clădirile bisericesti duminica dimineața. Să stabilim un raport echitabil între cele două entități ale existenței noastre: partea spirituală și cea biologică, trecătoare. Este injust să alocăm atât de mult timp din viață unui trup care în scurt timp va fi una cu țărâna și cenușa, și să fim neglijenți cu un suflet care trăiește veșnic. Acum înțelegeți formula răscumpărării? Omul își decide veșnicia prin proporția timpului alocat pentru Dumnezeu sau pentru celălalt stăpân.

Vă îndemn să părăsim mânia, lăcomia, indiferența, egoismul, abuzul de senzualitate, ura, invidia, neglijența premeditată a vieții duhovnicești. Dacă vă mai și supărați pe noi, ăștia, „ciudații”, care mai vorbim aducându-vă aminte din când în când că suntem trecători, atunci vom rămâne doar cu varianta umanistă, incompatibilă cu viața hristocentrică.

Tăciunii de la Râmeț strigă! Urlă! Fumul mănăstirii declanșează senzorii conștiinței, îmi doresc să auzi clopotele acestui mesaj la plecare în călătorie, seara la culcare, dimineața la trezire, în concediu, la serviciu. Trăind astfel, începi să simți aroma veșniciei și a iubirii lui Dumnezeu.

Se termină conferința, iar cineva vine hotărât până după altar să dea mâna cu mine. Este Cătălin. Ochii de un albastru ca al cerului senin de iulie, o privire călduroasă și plină de admirație. După ce i-am arătat amabilitate, nu mă mai scapă din priviri. Îmi cere să îmi ducă el geanta, care e destul de grea, cu cărți, agende, tableta, medicamente, Biblia.

Mă însoțește până la ieșirea din biserică. „Probabil o fi prins el drag de mine”, mă gândeam eu. Când am pășit afară, chiar când eram pe terasa de intrare a bisericii, Cătălin se plantează în fața mea cu o încăpățânare afectivă, care în cele din urmă i-a dat câștig de cauză: „Vrei să mă iei puțin în brațe?” Și îmi întinde două mânuțe uscățive și bronzate, care păreau a fi de om mare. Când am întins mâinile și l-am săltat, dintr-o mișcare a fost în jurul gâtului meu, a pus capul pe umărul meu, iar cu picioarele subțirele și lungi mi-a înconjurat talia și s-a lipit ca melcul de frunză.

„Eu cânt la acordeon!”, îmi spune cu o încântare și aere de maestru. Am patru ani și mă cheamă Cătălin. Iar peste umărul lui, văd o doamnă cu ochii în lacrimi, care îmi spune că este mama adoptivă. El este luat în plasament de la casa de copii, împreună cu Sebastian, fratele lui geamăn. Am povestit, ne-am împărtășit gânduri și impresii, apoi tatăl adoptiv pune punct nestăvilitei încleștări și îl deslipește de pieptul meu. Un copil are nevoie de 17 îmbrățișări pe zi pentru a fi în siguranță. Cătălin poate a primit mai multe critici și lovituri în viața lui decât îmbrățișări. Minunata familie în care au intrat acești frățiori este o mare binecuvântare pentru ei. E locul unde se dreg rănile îndurate.

Tu pe cine ai îmbrățișat ultima dată? Cine ți-a simțit bătăile inimii? Cine a fost încălzit la pieptul tău? Iubirea este valabilă doar împărtășită. Știu că ne împiedicăm de ei prin orașe, prin gări, malll-uri, tramvaie. Dar aceste minuni nevinovate, copiii, au o nestâmpărată foame de iubire. Te gândești că poți fi un veritabil preparator de iubire. Pentru ce ai avea brațe dacă nu le simte niciun orfan? Pentru ce ai avea bani, daca nu sunt cheltuiți pe o felie de pâine sau o trotinetă pentru un flămând? Pentru ce ai avea casa mare, daca nu doarme nici un înger în ea? Și rămâne doar combustibil pentru infern? Pentru ce ai avea mașină, dacă nu a transportat nici un bătrân la biserică? În cazul acesta, mașina ta este doar un stăpân al cărui scalv o pornește zilnic în interes egoist!

Răspândiți iubire! Deschideți-vă brațele larg pentru a îmbrățișa pe cel flămând de iubire, în curând le vei împreuna la piept și nu le vei mai putea nici măcar mișca. Pune casa la dispoziția lui Dumnezeu. Fă din ea un han de poposire pentru cei căzuți. Transformă-ți mașina în taxi de îngeri. Când iei salariul, amintește-ți și de cei fără picioare, fără părinți, fără ajutor, fără pâine pe masă. Asta înseamnă să nu vezi în posesiuni avere, ci harul lui Dumnezeu.

Nu uita că în fiecare zi vezi cel puțin un om abătut, stresat, depresiv, flămând, bolnav. Sau dacă nu vrei să-i observi, manifestă iubire și afecțiune față de propria familie: soț, soție, copii, părinți, bunici. Chiar dacă nu vorbesc cu tine, ține minte că în privirile lor se va citi întotdeauna mesajul: vrei să mă iei în brațe? Ia-l! Nu rata șansa de a-L îmbrățișa pe Isus! Oare nu pentru aceste mici acte de slujire se pregătesc răsplătirile lui Dumnezeu? Așa se cresc sfinții.

…Și Ieremia i-a zis: „Domnul nu te mai numește Pașhur (Noroc din toate părţile) , ci Magor-Misabib (Spaimă din toate părţile) . Ieremia 20:3

Pașhur = se traduce prin noroc din toate părțile. Pașhur era preot și priveghetor de căpetenii în casa Domnului. Un fel de supervisor peste tot ce mișcă în Casa lui Dumnezeu. Te aștepți de la un astfel de om cu doctorat în teologie și decanul celor mai de frunte teologi, reprezentant în academia evreiască să fie un om de caracter. Să fie bun, cinstit, corect, blând. Dar din câte se vede, caracterul său este incompatibil cu funcția pe care o deține

Ieremia, proorocul Domnului are o proorociei cu Da și Amin! În loc să se conformeze, acest ‘nene’ plin de grade (Pașhur) îl snopește în bătaie pe prooroc. Poate ați mai văzut preoți și pastori bătăuși, dar chiar la acest nivel episcopal, este de neconceput! Da, pentru că fețele bisericești, și nu fac referințe confesionale (că personal nu dau doi bani pe confesiunile umane, fiindcă nu vreau să îi pierd), în loc să se conformeze mesajului profetic prin pocăință, omoară proorocii.

După cum îi este numele: noroc din toate părțile, e ușor de intuit că vorbim despre un oportunist fără caracter, un înfumurat promovat prin pilele părinților, ca și fiii lui Eli din vechime, dar caracterul rămâne unul de borfaș și bătăuș. Doar că norocul nu îi surâde prea mult, că arama sunătoare a caracterului său este dată pe față, atunci când are această răbufnire de nervi, prin care în văzul tuturor varsă gunoiul camuflat sub barba folosită ca un paravan al smereniei, dar el e plin de fiere amară.

Poate că recunoașteți în apropierea voastră acest soi de ‘șefi’. Nu vă impacientați! Soarta lor este cântărită. Parcă nu a fost suficient că umple de sânge pe proorocul lui Dumnezeu, dar îl și condamnă la pușcărie. Fără probe. Fără proces. Fără judecată. Fără nici o faptă de acuzare. Fără martori. Fără motiv. Prin abuz mizerabil de putere își ia liniștit cina, apoi se îmbată și adoarme.

Doar că zorii dimineții aveau să anunțe apusul corupției la nivel înalt. Probabil la presiunea poporului îl eliberează a doua zi pe bietul Ieremia, care îi urzește sentința. „Iată prietene care este adevăratul tău nume: Magor Misabib = spaimă din toate părțile. Da șefu’ Domnul rostește sentința compatibilă pentru caracterul tău. Pentru că Dumnezeu vede dincolo de sutană sau cravata pastorală, vede dincolo de banii și relațiile tale, dincolo de pilele și suportul politic, vede până în cuget. Dacă aici e noroi, fardul nu mai valorează nici doi bani.

După ce își vede toți prietenii politicieni uciși, se retrage suportul politic, vede copiii și neamul distrus moare în robia Babilonului, ca un câine ogar sfâșiat de propriile depresii, spaime și frici, fugind din cameră în cameră. Grasul ajunge slab ca un cadavru, aude voci și năluci la fiecare pas, se trezește cu coșmaruri la fiecare foșnet al frunzelor de plop, pentru că a prigonit și batjocorit public pe omul lui Dumnezeu.

Nu vă jucați cu focul! Nu batjocoriți pe slujitorii lui Dumnezeu! Nu faceți glume pe seama preoților și pastorilor voștri! Nu batjocoriți proorocii Domnului! Haideți mai degrabă să ne pocăim. Să ne întoarcem la Domnul care are milă și vom căpăta îndurare. Altfel, decapitând sfinții, ca Irod, care omoară pe Ioan Botezătorul, sfârșești trăznit de fulgerul lui Dumnezeu din cer, fără milă și în mod năpraznic.

Cât se zice azi, întoarce-te! Să știi că Dumnezeu sărută obrazul slujitorului său scuipat și umilit, ca Alexandru Ioan Cuza cinstitului Moș Ion Roată. Să fim onești în umblarea noastră sub soare, iar Dumnezeu ne garantează nu doar noroc din toate părțile, ci binecuvântare din toate părțile. Altfel spaima va bântui în țară.

…așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos. Tot 2:14

Se cunosc cel puțin 26 de nuanțe lingvistice pentru termenul nădejde în limba română. Toate converg spre lucruri minunate. A spera, a crede, a dori întâlnirea cu cineva iubit, sunt cele care m-au inspirat în mod special.

Mântuitorul a promis că va reveni, să ne ducă de la locuința noastră terestră la adevărata Casă. Împărăția Sa. Așteptarea cu credință și dorință arzătoare a unui Hristos asemănat cu un Mire drag, constituie un adevărat act al nădejdii edificatoare.

Ce ar fi dacă nu am avea nădejde?

Am lucra fără nici un rost. Am trăi fără țeluri. Toate călătoriile noastre, fără recunoașterea eternului din esența frumosului, ar fi doar niște aventuri de o clipă, condamnate la efemer. Moartea ar fi groaznică, datorită tragediei veșnicei despărțiri. Dar trăind în Hristos, revederea cu frații de credință devine o certitudine a nădejdii noastre ancorată în absolut.

Triada celor trei virtuți cardinale, subliniate de sfântul Apostol Pavel: credința, nădejdea și dragostea, reprezintă echilibrul tridimensional perfect al existenței noastre în Hristos, fără de care am fi în non-esență. Nădejdea este liantul medierii între dragostea ce vibrează în caracterul hristologic și credința în viața viitoare.

Fără nădejde, viața este cenușie, opacă, tristă și condamnată la nefericire. Nădejdea existenței noastre în Hristos ne înnobilează, ne crește, ne transformă în îngeri, ne propulsează spre cer, ne dă aripi.

Ești trist? Toate îți merg pe dos? Ești la limita puterilor tale? Ești dezamăgit? Nu descuraja! Nădăjduiește! Fii tare! Roagă-te! Așteaptă să ajungă soarele pe rotocolul sufletului tău! Zâmbește, răsăritul tocmai se pregătește să te încălzească printr-o îmbrățișare. Pe bune, e chiar din partea lui Dumnezeu!

Încrederea lui este zdrobită, și sprijinul lui este o pânză de păianjen. Iov 8:14

Pânza de păianjen, este suficientă pentru a prinde o muscă, un țânțar, un fluture sau orice insectă minusculă, care ulterior devine masa păianjenului. Așa a lăsat Creatorul pentru această vietate care ne sperie copiii și își țese capcana inclusiv în unghiul pereților din casa regală și a palatelor împărătești.

Țesută într-un mod misterios și cu o inginerie milimetrică, pânza de păianjen rămâne o excepțională capcană pentru vietățile inocente care îi pică victimă. Nici pe departe nu ar trebui să aibă victime umane.

Dacă privim în contextul versetului citat, neprihănitul Iov, vorbește despre oamenii care îL părăsesc pe Dumnezeu. Omul care se încrede în sprijinul omului, încrederea lui este ca o pânză de păianjen. E șubredă, e naivă, e ineficientă, e oarbă, e zadarnică.

Nu vă încredeți în cei mari, spunea psalmistul. Ce înseamnă asta? Continuă tot el, o nimica sunt fiii oamenilor! Psalmul 62:9
Da, o nimica sunt fiii omului! Minciună sunt fiii oamenilor! Puși în cumpănă toţi laolaltă, ar fi mai ușori decât o suflare. Merită să îți ancorezi speranțele în cuiul neputinței lor? Merită să le faci statuie? Merită să te bazezi pe vorbele lor? Cu siguranță Nu!

Stimați conmuritori! Nu vă lăsați înșelați de retorica umană! Orice promisiune: politică, medicală, socială, filosofică, toate sunt o deșertăciune. Nu părăsi pe Dumnezeu pentru niciuna dintre ele, sunt ancore din pânză de păianjen. Prea luăm de sfânt ce zice doctorul și ne jucăm de-a legea lui Dumnezeu. Prea ne lăsăm prostiți de filosofiile seculare, care nu țin decât un număr de ani și ignorăm zilnic Sfânta Scriptură, Cuvântul vieții și ancora eternității noastre. Prea ne lăsăm driblați de campaniile politicianiste și ignorăm cu voia promisiunile lui Dumnezeu.

Este vremea să ne trezim! Să tăiem toate ancorele din pânză de păianjen, și să ne ancorăm încrederea noastră numai și NUMAI în Dumnezeu. Atunci vom putea speră la arborarea steagului biruinței. Cântecul cu pânză de păianjen care ține 1,2,3……10 elefanți, este doar o metaforă puerilă a copilăriei, dar nu faceți din asta filosofie de viață, că ajungeți la suicid.

Ai fost dezamăgit de oameni? Te simți trădat de apropiați? Ți-ai pierdut încrederea în neamuri? Te-ai dezgustat de colegii tăi? Nu dispera. Este modul prin care Dumnezeu a îngăduit să ți se taie ancorele din pânză de păianjen. Să nu crezi că vei rămâne suspendat în aer, nu, abia acum când te vei prinde cu toată ființa ta de Dumnezeu, vei experimenta minuni. Doar în brațele sale ești în siguranță. Doar încrederea în El te edifică, te înalță, te duce mai sus de Cosmos.

Lasă pânzele păianjenilor jos. Pot fi o cursă iremediabilă pentru tine. Poate acum stai odihnit și adulmeci confortul oferit de niște muritori ca și tine, dar nu uita că o tarantula înfierbântată stă pregătită pentru a te mușca. Iar mușcătura este incurabilă. Așa este încrederea și bizuința pe oameni. Aș vrea să te cruț.

Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Psalmul 33:12. Ferice de tine care te ancorezi în iubirea lui Dumnezeu. Tu nu vei rămânea rușinat ca toți cei care s-au ancorat voluntar în pânze de păianjen. Tu în Numele lui Isus ești mai mult decât biruitor!

Inspiră aerul biruinței tale.

Căci ajutorul Egiptului nu este decât deșertăciune și nimic, de aceea eu numesc lucrul acesta zarvă fără nicio ispravă. Isaia 30:7

Rugăciunea. Ne rugăm. Și bine facem, chiar dacă nu se pare că ne rugăm mult, totuși mai avem nevoie. Dar dacă rugăciunea este o înșiruire de vorbe citită dintr-o carte sau din memorie și o bolboroseală de vorbe interminabile, nu doar că nu depășește tavanul, dar pierdem și timp prețios. Poate să depășească normele fonice admise prin abuzul excesiv de decibeli, nu valorează nici doi bani dacă nu este adresată corect și doar către Dumnezeu. E doar zarvă fără nicio ispravă!

Închinarea. Poate avea tobe și țambale, și acustice de ultimă generație, dacă închinătorul are viață nesfântă și trăiește în neorânduială, nu face decât gălăgie și poluare fonică. Dacă viața închinătorului nu este curată și cugetul sfințit, clocotind în plinătatea Sfântului Duh, poate fi orice: spectacol, concert, eveniment „incultural”, teatru, dar nu poate avea pretenția închinării adevărate. Este doar zarvă fără nicio ispravă!

Omilia. Sau predicarea. Dacă nu e ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu, primită pe genunchi în reverență față de jertfa lui Hristos, ci conține doar glume și referințe politice, dacă nu e hristocentrică, centrată pe jertfa mântuitoare a lui Hristos și rostită cu iubire, dacă are tendințe sectare și pastile dogmatice mai mult decât revelație sfântă, poate fi orice: un discurs, spectacol, retorică, pledoarie, dar nu învățătură hrănitoare sufletește. Este doar zarvă fără nicio ispravă!

Credința. Dacă o justifici prin prisma religiei și o raportezi la universul tău de înțelegere, eșuezi. Dacă rămâne o mărturisire teoretică scrisă undeva în cărțile dogmatice ale confesiunii tale și nu este demonstrată prin fapte, este moartă în ea însăși. Credința fără fapte este moartă, spunea sfântul Iacov apostolul. Poate fi strigată de la microfoanele catedralelor cu amplificare națională, fără esență hristologică și fapte pline de iubire este doar zarvă fără nicio ispravă!

Religia. Care este tot una cu nimic. Religia este doar forma de raportare la divinitate. Religia este platforma de manifestare a neprihănirii, nu neprihănirea în sine. Nu religia mântuiește, ci credință pusă în acțiune de roade. Dacă ai devenit apărătorul cu vehemență al unei religii efemere, expusă schimbării și inițiată de oameni, te pierzi singur. Îmi doresc să fiu un apologet al credinței adevărate, care prin iubire apără Adevărul unic al Sfintei Scripturi, nu dogmele sectare ale unei religii, oricare ar fi ea. Religia fără iubire și sfințire poate fi orice: organizație, confesiune, fundație, congregație, dar nu religiunea adevărată văzută de Iacov. Este doar zarvă, dar fără nicio ispravă!

Divinitatea. Dacă pentru tine Dumnezeu este doar o alternativă S.M.U.R.D, un alt 112 la care apelezi când nu ai semnal, nu ai rezolvat nimic. Dacă este doar un accesoriu în plus la care apelezi în ziua necazului tău, iar după ce te-a eliberat, să continui să trăiești în înstrăinare de căile Lui, poți fi orice: religios, creștin, cugetător, dar nu poți avea pretenția de fiu al Său. Declarațiile tale devin doar zarvă seacă, dar fără nicio ispravă!

Haideți să facem un pas mai departe. Atât prin tăcere, cât și prin rugă, cântare, fapte, mărturisire să avem ispravă. Haideți să trăim ce vorbim și să vorbim doar ce trăim. Haideți să dezvoltăm mila în ascuns și iubirea, și vom avea ispravă, chiar dacă nu se face multă zarvă și reclamă.

„Bunicule, cum pot ști de la distanță care car este plin și care este gol? întreabă nepotul.

-Simplu. Carul care este mai silențios înseamnă că este plin, carul gol întotdeauna va face gălăgie mai mare.”

Luptă-te să trăiești profund!

Fiecare dintre noi avem un loc de muncă. Vrem să demonstrăm angajatorului că suntem demni. Motivele sunt multe: salariu, grade, funcții, impresii, siguranța jobului, prime, procente. Atașat la toate aceste „avantaje”, ia în calcul și demnitatea umană.

Am colindat zilele acestea pe la mai multe birouri, cu niscavai probleme, mărunte de altfel. La unul dintre aceste birouri, am fost stupefiat să asist la confruntarea dintre doi clienți modești, ambii cu părul nins și un tip gras, cu tendințe metrosexuale accentuate, înfumurat și crescut pe palme, pozează de parcă ar fi făcut școala pe barba lui. Interlocutorii, doi tipi muncitori, trecuți de 50 de ani, vorba lui Slavici: ” cu obrajii bătuți de soare, de vânt și de ploi”, dar cu foarte mult bun simț.

Modul în care le vorbește tipul de la birou și cuvintele înjositoare, m-au propulsat pe tărâmul meditației. Poți cumpăra o diplomă, poți cumpăra funcții, lux, lucruri, dar nicioadată nu poți dobândi cu bani OMENIA și virtuțile derivate din aceasta.

Ești angajat? Ți se cere un anume stil de abordare? Ți se impun standarde? Și tabieturi? Nu uita! Bunul simț nu se negociază. Fă performanțe! Împarte procente! Câștigă mai mult dacă poți! Dar nu cu orice preț! Cu atât mai mult sacrificând propria demnitate.

Să nu uiți că nu ai doar angajator. Ai și un Dumnezeu în cer, care te vrea copilul lui. Pentru a fi vrednic de a-L numi Tată, trebuie să păstrezi caracterul și cugetul curat. Interacționezi cu oameni, iar oamenii sunt net superiori obiectelor și banilor. Oamenii sunt oameni. Cu patronul nu te mai întâlnești poate, dar cu omul umilit da. Nu merită cu prețul sacrificării celor șapte ani de acasă nici un câștig. Pot câștiga orice, dar tot pierzător voi fi dacă am sacrificat demnitatea.

Fii creștin adevărat! Fii cinstit! Fii corect! Iar dacă ți se impune compromis și minciună, renunță! Nu uita, că pâinea cea de toate zilele ți-o dă Dumnezeu, nu statul sau angajatorul.

Banii și funcțiile trec, dar caracterul și rănile rămân. Lasă amintiri frumoase în urma ta. Cât mai frumoase. Și fericirea nu va întârzia să te recompenseze.

Se pare că da. Mă deplasez în Italia pentru o conferință a familiilor, în zona Brescia. Urcăm în avionul unei companii generoase. Pe oricare loc aș sta, sunt mulțumit chiar dacă în general prefer locul din margine, să stau mai comod. Îmi ocup mulțumit locul, dar nu pentru mult timp. Un tip ma abordează: „sunteți singur?” îi răspund afirmativ. Continuă: „am o rugăminte la dumneavoastră: dacă vă rog, nu ați vrea să facem schimb de locuri? Aș dori să stau lângă soția mea”. Sigur că da! Cu generozitate mă îndrept spre locul indicat de dânsul.

Aici o doamnă blondă, cu față luminoasă, senină, zâmbitoare și foarte frumoasă. „Puteți să mergeți lângă iubitul dumneavoastră doamnă”. Nu a fost deloc zgârcită cu zâmbetul ei frumos și plin de căldură și recunoștință. Iar pe un ton pe care nu l-ai fi dorit întrerupt pentru nimic în lume, replică: „ce drăguț din partea dumneavoastră! Vă mulțumesc din suflet!” Un suflet cât Caransebeșul de mare. Tipii erau trecuți de 70 de ani. Acesta este un fenomen rar din păcate, în contextul în care astăzi, după trei ani de la nuntă se plictisesc mirișorii noștri și simt nevoia de” schimbare”.

Mă așez pe banchetă contemplând la acest frumos peisaj care mi-a înseninat ziua. Făcând un bine atât de mic. Pe care l-aș repeta oricând. Îmi ziceam: Hm. La 70 de ani doresc încă să stea unul lângă altul. Doamne vreau să mai văd tineri îndrăgostiți responsabil, pe viață. Vreau să mai văd fete care să-și dorească a fi familiste și mame. Vreau să văd băieți care doresc să fie bărbați. Să văd copiii mici și familii tinere fericite!

Dar nu am stat un minut, că domnița lângă care tocmai mă așezasem, de 20-21 de ani mă abordează imediat: „NU vă supărați, sunteți singur?” NU, am soție și doi copii. Da, călătoresc singur. Zâmbește generos. Îmi spune „pot să vă cer un favor?” Vă rog. „Ați putea merge pe cutare loc, sunt cu iubitul meu și vrem să stăm unul lângă altul, dacă se poate și dacă nu vă deranjează”. Sigur. Erau proaspăt căsătoriți. Mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunea la jumate de minut, nu la minut. Alți oameni bucuroși. Mă bucur că am participat cu atât de puțin la fericirea lor.

Este speranță! Asta este lumea normală în care trăim. Asta este lumea gândită și creată de Dumnezeu, să se căsătorească băieți cu fete și să îmbătrânească frumos împreună. Așa vreau și eu să fiu la pensie. Cu băbuța mea de mână, nu cum ne dictează politicienii, care mimează lupta pro-familie, dar au acasă copii. Nu în plasament, ci în întreținere vinovată.

Nu mă pot răbda. Când ajungem la limita de croazieră, mă deplasez la scaunul primilor amorezi, cei migratori și sectuagenari. Nu vă supărați, îi întreb. De cât timp sunteți căsătoriți? Cu aceeași fermecătoare privire, zâmbind doamna își ghiontește iubitul. Scoate ochii din diagrame și gândind preț de câteva secunde: De 37 de ani, răspunde rușinat parcă, deși merită statuie și aplauze. Care este secretul frumuseții dumneavoastră de relație? Ce va ținut împreună? RESPECTUL și IUBIREA, răspunde băbuța luminată, cu ochii senini ca cerul deasupra norilor. Ca soarele după ploile deceniilor de greutăți ce au trecut peste ei. Aveți copii? Păi la ei mergem. Le mulțumesc, le dăruiesc o carte de poezii și mă deplasez la locul meu.

Au trecut și ei cu siguranță prin necazuri și probleme și ispite în cele aproape patru decenii de căsnicie și copii. Dar, AU RĂMAS ÎMPREUNĂ! Iar asta îi face și mai frumoși.

Am material de conferință. Am speranță. Am credință că Dumnezeu mai are oameni. Am idei. Avem familii care știu să nu renunțe, sub povara familiei, ci continuă să se iubească, să se bucure, găsesc puterea să zâmbească, și o fac atât de frumos. Cel de-al doi-lea cuplu de tinerei, le calcă pe urme. Deci suntem mulți cei care promovăm familia, valorile creștine, dumnezeiești, sfinte.

Iubiți-vă! Respectați-vă! Și putem coborâ din basme filosofia: „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Așa au văzut scriitorii iubirea, ca pe un act responsabil prin căsătorie pe viață. Studiați erosul eminescian. Nu găsiți nimic de plastic, nici compromis. Românul este romantic pe viață. Românul creștin și responsabil.

Noi nu luptăm în forță cu anti-familia. Arma noastră e iubirea. Noi ne îndrăgostim, ne căsătorim, ne iubim, naștem copii, și îmbătrânim odată cu ei. Apoi murim cu nepoții pe genunchii noștri răvășiți de vreme. Iată care sunt armele noastre: DUMNEZEU, CREDINȚĂ și IUBIREA.