România, mama mea

Ai tăi fii suntem, mamă Românie
Milenii ne-ai hrănit la pieptul cald,
Cu miere, lapte și mănoasă pâine
Și ape limpezi, și reci de smarald.

Ne-ai încălzit cu fagii tăi o viață,
Din brazii tăi ne-ai construit bordeie,
Iar toamnele ne saturi de dulceață 
Și-n primăveri cununi de floricele.

Pe cer animi diverse-naripate,
Din sol ne dai merinde pentru fii,
Ne strigă doru-ți când suntem departe 
Ne mângâi visul cu jocuri de copii.

Ai Dunărea ca râu sub al tău pântec
Semeții munți, Carpații din înalt,
Și-n valuri Marea îți compune-un cântec
Și în ecou răsună câmpia din Banat.

Ești Românie, mama noastră dragă
Iar noi românii suntem România, 
Vrem un buchet de flori să îți aducem
Din floarea cea mai sfântă: Omenia.

Vreau împreună în eternitate

Să fiu cu fiii tăi cei bravi,

Salvați prin Jertfa crucii minunate

Cerul primește și pe cei săraci.

BUCURII RATATE

E TRIST că acordăm atâta atenție celor care aproape ne ignoră, insă tratăm cu indiferență pe cei care au acută nevoie de umilă noastră atenție !…
CIUDAT că alegem cele mai frumoase cuvinte pentru a impresiona pe cei mai mari de cât noi, care nu-s prea curiosi de retorica noastră, iar cei care asteaptă cu sufletul la gură un răspuns de la noi, au parte de un mormăit evaziv !…
E DUREROS că avem un comportament plin de rafinament față de șefii nostri pentru care uneori suntem simple obiecte, dar suntem atat de zgârciți in epitete atunci când e vorba de cei care ne iubesc cu adevărat !…
E RIDICOL să ne opintim urcând treptele erudiției spre cei mari care ne răspund atât de flegmatic, in timp ce am putea coborâ o treaptă la cei mici care ne adora si isi dau interesul să ne vorbească pe un ton atât de politicos !…
MĂ INDIGNEAZA la culme că acordăm atâta energie umblând cu lumânarea după fiul risipitor si tocindu-ne genunchii, iar el se distrează prin baruri si bordeluri. Dar contracronometru ignorăm behaitul oii ce strigă după ajutor dintre spini iar umerii ne sunt virgini !…
E DREPT că un om se luptă toată viața cu sârguință in fapte bune si vizite pe la toate mănăstirile și nu ratează nici un pelerinaj sau post mare, iar la final se alege cu o haină religioasă mânjită. Iar un mosneag de optzeci de ani il acceptă pe lsus si primeste stralucitoarea HAINA A NEPRIHANIRII !…

Toate acestea sunt SIMPLE ezitări, dar COMPLICATE bucurii ratate!

OBOSEALA-  Darul pe care Dumnezeu ni l-a oferit pentru a ne păzi de autodistrugere.

Sunt in Germania. După o lungă şi plină de peripeţii călătorie am ajuns la prietenii noştri dragi în Bayerich Gnam. Am plecat de aproape două zile din Marea Britanie cu soţia şi copilul, într-o maşină periculoasă, atât de periculoasă încât îi dau dreptate prietenului meu din Anglia care mi-a spus la plecare: „Cu maşina asta pleci în ţara?” Îi răspund: „Da”. La care el continuă: „Mare îţi este credinţa!”.

În sfârşit, despre această controversată cursă probabil o să va detaliez altădată. Ajungem la Ionel seara pe la ora 21:30. Am zis, împreună  cu soţia, că o să ne salutăm prietenii şi ne continuăm apoi drumul. Aşa am zis. La insistenţele lor însă ne-am lăsat în cele din urmă înduplecaţi şi am dormit la ei. Am hotărât că o să ne trezim dimineaţă la ora 04.00 şi ne continuăm călătoria.

Am făcut o baie fierbinte în cadă şi ne-am pus la somn. S-a trezit copilşul de vreo două ori în acea noapte, cel puţin asta susţine soţia, că eu nu am auzit nimic. Am crezut că e o problemă personală, dar am realizat că de fapt toţi bărbaţii suntem cam la fel cu trezitul la prunci noaptea. Parcă se lipise patul de mine, m-am trezit… la ce oră credeţi? La nouă şi vreo patzruzeci. Unde sunt socotelile noastre? Unde e alarma? Sunase, dar cine să o audă?

Mi-am zis atunci: ”Doamne, îţi mulţumesc pentru dispreţuita oboseală, care este atât de urâtă şi nedorită, aşa desconsiderată de majoritatea dintre noi la un moment dat, dar care are un rol crucial in viața  noastră. Vedeţi dumneavoastră, dacă nu am avea anumite atenţionări senzoriale, ca banala durere de cap sau ameţeala sau durerea de spate sau mai ales obosela, aşa-i că ne-am autodistruge? Am realizat că nu prea îmi cunosc măsura, mersesem aproximativ douăzeci şi trei de ore cu o  maşină mică, incomodă şi cu defecţiuni grave apărute pe parcursul călătoriei.

Ei bine, toti aceşti factori au dus la ceea ce înseamnă epuizare în primul rând psihică, apoi corporală. Toate funcţiile senzoriale, care la plecare funcţionau perfect, de acesta dată activau la cote minimale, iar eficienţa lor era aproape de zero. Imaginaţi-vă ce ar fi însemnat să îmi continui călătoria cum mă gândeam eu? E adevărat că se putea lăsa cu dezastre, care puteau fi regretabile?

Trebuie să aveţi în vedere anumite repere prin care creierul ne conştientizează la un moment dat că am depăşit măsura. Ca exemplu, o amorţeală de mână sau de picior, anumite dureri la coloana lombară sau cervicală, uşoarele nesincronizări ale pedalelor cu schimbătorul sau volanul; toate acestea au rolul de a ne anunţa că este vremea pentru o pauză. Ignoararea lor poate naşte catastrofe. Ştiţi celebrul proverb Mai bine mai târziu, decât niciodată. De fapt gânditorul spunea cam acelaşi lucru, dar in mai puţine cuvinte. Dacă ignori semnalele oboselii, s-ar putea ca unele lucruri să nu le mai faci vreodată.

Motivele pentru care cădem victime oboselii sunt de departe injuste, deoarece ne depăşim limitele pentru a demonstra altora cât suntem noi în stare să muncim, cât putem să conducem o maşină, cât rezistăm noi fără a dormi. Ori toate acestea nu sunt decât acte adolescenmtine sau chiar copilăreşti care pot aduce situaţii nedorite ca: epuizarea, îmbolnăvirea, imbătrânirea prematură sau într-o secunda de neatenţie moartea năpraznică.

Am trecut examenul măcar la restanţă şi îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că a avut răbdare cu mine. Dacă nu v-am convins, vă mai spun şi un studiu de caz pentru cei care nu ştiţi că era să îmi nenorocesc soţia şi sora din cauza mea, nu a oboselii, adormind la volan. Noi imediat învinuim oboseala, dar ea săraca nu face decât să execute ordinele creierului în atenţionarea noastră. Eu am neglijat semnalele ei şi m-am oprit cam cu şaptezeci de km pe oră într-un zid care apoi m-a ricoşat într-un stâlp de beton. Urmarile chiar au fost regretabile: cu soţia în comă, cu sora zdrobită la picioare, eu cu rupturi musculare grave, mai nu mi-a fost uşor!

Îţi mulţumesc Vicovane că m-ai învăţat încă o dată ce înseamnă să fii atent. Nu neglijaţi oboseala, nu învinuiţi oboseala, mai degrabă ascultaţi oboseala, luaţi-o în seamă, respectaţi-i semnalele şi nu veţi avea regrete.

În concluzie, avem motive să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru minunatul dar oboseala, care e dotată cu puterea de a revigora corpul nostru, mintea si spiritul de care trebuie să avem grijă. Nu uitaţi că inclusiv Majestatea Sa Dumnezeu a avut nevoie de odihna, după ce a terminat lucrarea creației.

Căutaţi să vedeţi în oboseală o binecuvântare, un dar al lui Dumnezeu, un copilot, un prieten de nădejde care te sfatuieşte atunci când eşti singur şi care îţi spune STOP! E prea mult, te apropii de limite, vezi că le depăşeşti! Opreşte-te, că de mai continui există riscul să nu mă mai auzi. Familia te aşteaptă: mama, tata, soţia, soţul, copilaşii… Nu consideri că e mai bine să li se lungescă puţin dorul, decât să îţi poarte toată viaţa doliul?

Odihnă placută!

SĂ ȘTII CĂ TE IUBESC, ORICINE AI FI!

Am auzit această întâmplare, care mi s-a părut genială. Undeva în parcul unui castel erau mai multi copii îngrijiți de educatoarea lor. Într-o zi, una dintre fetițe se retrage sub un pom, pentru a avea mai multă intimitate, iar pe o bucățică de hârtie scrie ceva. Se pare că vrea să fie secret. Să nu vadă ceilalți ce scrie ea. Împătură cu multă discreție bilețelul, iar când se apropie de marginea zidului înalt, aruncă peste zid hârtiuța ei.

Foarte fericită că nimeni nu o observase, reintră în grupulețul de pitici. Cum nimic nu scapă ochilor vigilenți și responsabili ai educatoarei, ea a observat toată scena. O paranteză aici: fiind în postură didactică, aș propune să li se facă statuie tuturor educatoarelor și învățătoarelor și cadrelor didactice în general. Ei asigură dezvoltarea armonioasă a noii generații în materie de cultură, educație, disciplină, bun simț. Prin ceea ce știu, ce fac, dar mai ales prin viața lor consacrată în slujba educației.

Revenind la doamna din poveste. Aceasta merge afară, foarte curioasă pentru a vedea ce a scris domnișorica ei pe bilețel. Găsește biletul, iar cu mâinile tremurânde îl deschide. Și iată ce scria: ”Oricine ai fi, cel care dechizi acest bilet, chiar dacă nu te cunosc, să știi că te iubesc!” Asta a fost în inimioara ei. Asta a vrut să transmită și a transmis.

Dacă Dumnezeu ar vrea să-ți transmită un mesaj, alegându-mă pe mine ca poștaș, ți-ar spune astfel: Dragă cititorule, știu că ești flămând, nu de pâine, nu de bani, nu de lucruri materiale, ci ești flămând de iubire. Oricine ai fi, nu contează din ce neam vii, nici câți ani ai, nici înălțimea ta, nici kilogramele tale, să știi că te iubesc… (Ioan 3:16).

Mă adresez dumneavoastră, celor umani, celor cu inima de carne, nu de piatră, celor decenți și sensibili: oamenii din jurul nostru, colegi, rude, vecini, trecători, șoferi în trafic, toți aceștia reacționează ciudat pentru că sunt flămânzi de iubire. Nu-i criticați! Iubiți-i, vorbiți-le frumos! Zâmbiți-le prietenos, ei au o acută nevoie de iubire. Apostolul Ioan ne convinge că Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, care nu se vede, doar dacă manifestăm iubire pentru oamenii pe care îi vedem.

Mă fac poștașul lui Dumnezeu. Am un mesaj pentru tine din partea Creatorului, care sună astfel:

ORICINE AI FI, CHIAR DACĂ NU TE CUNOSC EU, TE CUNOAȘTE DUMNEZEU. NU MĂ INTERESEAZĂ CULOAREA OCHILOR TĂI, NICI RANGUL, NICI RASA TA, NICI RELIGIA TA… SĂ ȘTII DOAR ATÂT, CĂ TE IUBESC! Semnat, DUMNEZEU.

TE LEPEZI DE SATANA?

– De ce nu intervine Dumnezeu în situația mea?

– Pentru că vă înțelegeți prea bine cu dracul! Se oprește puțin, mă privește lung cu un soi de nedumerire și parcă așteaptă continuarea intervenției mele, neașteptate. Apoi începe discuția.

Mă aflu pe un hol lung și nerenovat, așteptându-mi rândul la medicul ortoped. E semi-întuneric, sunt câteva bănci ocupate de cei care abia se târâie, iar noi, cei nițel mai tineri, stăm rezemați de pereții plini de igrasie. Oameni nemulțumiți și stresați, stând pe lângă uși, așteptând noi vești, noi speranțe care să le mai asigure un segment de pârtie, pentru a-și târâi deceniile pline de boli și neajunsuri, în cursul vieții amărâte.

O doamnă înaltă, cu ochii mari și buzele neobișnuit de proeminente, la vreo șaizeci de ani, trecută cu mult peste un hectogram. Foarte curând aflu din discuție că este cardiacă, are diabet destul de agresiv, tocmai se află în pragul unei crize diabetice. Ne spune că a fost concediată de patron pentru că nu mai dă randament la locul de muncă din cauza bolii. Pleacă nervoasă spre ieșire, spunând că merge acasă pentru a-și auto-administra insulina. O convingem să mai aștepte și se întoarce. Printre vorbe, ne spune că are o fată în vârstă de patruzeci și cinci de ani, bolnavă psihic.

Discuțiile continuă. La câteva cuvinte rostite, cu multă frustrare și amărăciune pronunță ca un fel de parolă: pe dr….l. Mai spune câte ceva, apoi iar parola pe dr…l. Noi continuăm dialogul cu vreo patru persoane implicate. Dirijez subiectul spre Bunul Dumnezeu, care poate să rezolve probleme care nouă ne par imposibile. Îmi spune cu o foarte agresivă vehemență că ea vrea să moară cum s-a născut. Continui să-i citez din David, poetul biblic ce afirma : „Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea”. Continui să-i spun că e foarte riscant să mori cum te-ai născut, fiindcă asta ar însemna să mergi în infern, pentru că suntem născuți în păcat. Îmi lasă impresia că meditează la vorbele mele, dar nu rezistă mult fără a pomeni din nou: la dr…l.

     Doamnă, problema dumneavoastră este că vă înțelegeți prea bine cu dracul. Relația pe care o aveți cu Satana este atăt de intimă, încât nu mai încape și Dumnezeu. De când am început discuția ați pomenit de câteva ori numele celui rău, dar nu ați făcut vreo referire a speranței la Dumnezeu, care poate să vă ajute. Stimată doamnă, dacă vreți ca viața să vi se schimbe, dacă doriți să vedeți mai strălucitor soarele în casă, dacă doriți să aveți pace și bucurie, lepădați-vă de Satana doamnă! „Împrietenește-te cu Dumnezeu și vei avea pace”, așa spunea Iov, neprihănitul din țara Uț. A trecut foarte puțin timp și iar pronunță numele tovarușului ei. Îi spun ușor acid de această dată: „Doamnă, te lepezi de Satana?”

Când preotul întreabă copilul la botez dacă se leapădă de Satana, sincer, mi-ar plăcea ca acesta să răspundă: „Da, mă lepăd pentru totdeauna!” dar răspunsul este dat de naș, așa că el nu prea este în mod direct legat de vreo obligație. Bine ar fi să fie întrebat în fiecare lună la slujbă sau la împărtășanie fiecare creștin, indiferent de confesiune, dacă se leapădă de Satana. Și de vorbele lui. Și de minciunile lui. Și de crimele lui. Și de compromisul lui; poate că altfel ar arăta lumea.

S-a coborât numele sfântului Dumnezeu la nivelul înjurăturilor, se înjură toate lucrurile sfinte ale tainelor bisericii, se ignoră cu bună știință mersul măcar săptămânal la Casa Domnului! Biblia suntem prea ocupați pentru a o citi. Mă întreb: oare nu cumva a intrat vreo iubire interzisă pe rol? Nu cumva am schimbat prioritățile, coborând standardele spirituale? Nu uitați că sunt doar doi stăpâni. Dacă Dumnezeu nu este mulțumit de creștinismul meu, rânjește necuratul și se bucură că mai are încă unul ”asigurat” pentru infern.

Oare cât Dumnezeu și cât drac avem în inimă? Asta se vede în vorbe, în atitudini, în valori, în trăirea cotidiană, în viață, în decizii, în priorități.

Dacă simți că universul se prăbușește în jurul tău, vezi cum cearta și dorința de răzbunare s-au insalat în inima și căminul tău, crezi că ți-ai pierdut copiii, ești la un prag de disperare, diagnosticele te îngrijorează, nu mai ai siguranța zilei de mâine, nu mai poți dormi din cauza poverii păcatului, nu uita un lucru: tu trebuie să te împaci cu Dumnezeu. Dar înainte de asta trebuie să decizi să divorțezi de Satana. Scoate-l întâi din vocabular, acceptă Jertfa lui Hristos, împotrivește-te diavolului tare în credință, apoi se va enerva, își va lua jucăriile și va pleca din inima ta. Apoi din casa ta.

Asta începe de la un singur răspuns, la o singură întrebare: TE LEPEZI DE SATANA?

URȘI TRIMIȘI DE DUMNEZEU

E groază mare pe la Postăvaru, prin Brașov… Prin curțile dâmbovițenilor, locuri pe unde nu a fost țipenie de urs vreodată. Zoologii caută explicații, pădurarii la fel, autoritățile locale de-asemenea. Care este cauza? Ce se petrece? Explicații curg gârlă: ba că le-am luat bieților urși dreptul la intimitate și e adevărat că le-am vândut căscioara austriecilor pe nimic. Sau pentru că aruncăm oasele de la pulpele fripte pe fie-unde pe la marginile pădurilor, iar mirosul îi atrage, și asta e adevărat. Le-am invadat teritoriile cu pârtii și cabane și atunci s-au enervat pe noi.

Ei! Dar de aici și până la a găsi soluție teologică pentru acest fenomen, e mult! În 2 Împ. Cap 2:24, ni se arată că vreo patruzeci de băiețași, blestemați de Elisei pentru că au încălcat regula de aur a conviețuirii, bunul simț, au fost atacați de urși. Ei au uitat că nu este bine să batjocorești un bătrân chelios. Cine o fi trimis urșii aceia așa, ca prin minune, dacă nu Stăpânul lor? Toate ziarele vremii, probabil ar fi scris astăzi despre acest fenomen, pe toate canalele de știri s-ar fi vândut scump audiența. Dar oare cine s-ar fi preocupat de cauza fenomenului? Ei, asta este pentru creduli, să pui pe seama lui Dumnezeu comportamentul deviant al acelor doi urși rebeli. Nu știu! În insula Malta, când Pavel a fost mușcat de năpârcă, toți se uitau la el să vadă dacă moare. Apoi s-au împotrivit pentru moment învățăturii lui, pentru că în gândirea antică, cine era omorât de o viperă era considerat blestemat. Și nu numai, sunt destule triburi care consideră la fel, ca fiind o pedeapsă din partea zeilor, pentru comportamentul deviant al victimei. Cert este că Pavel a fost salvat de către Dumnezeu.

În Numeri 21:6 ni se arată că: „Domnul a trimis împotriva lor niște șerpi înfocați, care au mușcat poporul, așa încât au murit mulți oameni în Israel„… Despre asta ce se mai poate spune? Este întâmplare? Este fenomen extrem? Este un factor climatic? Acest fapt este cauzat de cârtirea poporului care s-a răsculat împotriva lui Moise. Prin neascultare și obrăznicie, de fapt îndreptate împotriva lui Dumnezeu. Ce putem zice de invaziile de broaște și lăcuste, care au invadat Egiptul pentru a despietri un încăpățânat ca Faraon, cu inima de rocă pustie.

Levitic 22:6 „Voi trimite împotriva voastră fiarele de pe câmp…” Pentru ce le face Domnul promisiunea aceasta? Exact în contextul neascultării de poruncile lui Dumnezeu. Apocalipsa 6:8 mă îngrozește! „…cel ce stătea pe cal se numea Moartea și împreună cu el, venea cu el Locuința Morților. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă și cu fiarele pământului” Ce sunt acestea? Întâmplări pure? Nu. Aberații? E simțitor altfel. Atunci?Ce?

Dumnezeu a dat omului autoritate împotriva tuturor fiarelor pământului. Dar păcatul i-a furat autoritatea și l-a supus față de animale. Dacă până atunci le dirija cum voia, iată că acum este fricos și timid în fața fiarelor sălbatice. Dacă ar fi să luăm fiecare alineat amintit mai sus, am găsi vreo asemănare între încăpățânarea lui Faraon și a poporului român? Sau cârtirea evreilor în pustie și nemulțumirile nației noastre de bani și putere? Sau a lipsei de respect a puștilor vagabonzi care nu au învățat manierele elementare?

Trebuie să recunoaștem că România are nevoie de Dumnezeu. Dar România este iubită de Dumnezeu. De aceea poate mai trimite câte un lup ziua-n amiaza mare prin curțile noastre, mai dirijează niște urși prin scările blocurilor noastre, mai trimite niște șacali prin Dâmbovița, mai câte un râs pe trecerile de pietoni din Cluj-Napoca. Copii omorâți de maidanezi, paznic în toată firea sfâșiat de câini. Poate cu ocazia asta mai înalță și românul cinci minute dimineața înainte de plecare ochii spre cel Preaînalt. Sau seara înainte de culcare mai adoarme și cu un psalm în minte nu doar cu veninul infuzat de televiziunile românești.

Prin invazia fiarelor, așadar, Dumnezeu întotdeauna a vorbit, dar astăzi parcă strigă. În Africa mor peste cinci mii de oameni anual sfâșiați de animale. La fel și în India, dar tot idolatri rămân. Dar oare România se va trezi? Haideți să vedem în această invazie mâna iubitoare a lui Dumnezeu, care ne învață că lecția bunicilor de a ne ruga era adevărată și sfântă.

ÎNVAȚĂ O LECȚIE DE LA URȘII TRIMIȘI DE DUMNEZEU! Învață că El este Suveran. Învață să asculți. Învață să iubești. Învață să-L cauți pe Dumnezeu! Prea multe înjurături se înalță spre cer din România, dar prea puține rugăciuni de mulțumire. Prea multe biserici încuiate în Ziua Domanului și prea multe ”Colective” pline. Prea multe drepturi pentru cârtițe, uli, știuci și prea mulți copii omorâți de doctori în colaborare cu părinții. Prea multă răutate, invidie, religie, lăcomie, ură, superficialitate, judecată și prea puțină milă și iubire. Să ne trezim, să nu ne trezească urșii!

OMUL DUPĂ INIMA LUI DUMNEZEU

Omul după inima lui Dumnezeu este un om normal. Nu este extraterestru, nu are patru mâini, nici două creiere, nu are nici aripi. Nu. El are carne și oase păcătoase, are aceleași provocări ca fiecare dintre noi, are predispoziție în a păcătui, are momente de slăbiciune. Deși avem tendința de a-i venera pe sfinți, de a le păstra moaștele, de a fi complexați în comparație cu ei. Dar nu. Și ei sunt ca noi, până la un punct. Ne lămurește apostolul Iacov, care spune că Sf. Ilie era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi.

Omul după inima lui Dumnezeu:

1. Are temeri. Charles Bucowski spunea că: Oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce oamenii proști sunt plini de încredere. Așa este cu oamenii neprihăniți: „Opriți-vă! Să știți că eu sunt Domnul!” Acești oameni se opresc periodic, la fel ca David,  pentru a se întreba referitor la identitatea lor în raport cu cerul, invitându-L apoi pe însuși Dumnezeu: „Cercetează-mă și vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei”. Acestea sunt dileme justificate, emise pe fondul responsabilității în materie de integritate spirituală.
2. Nu este de lemn. Nici din piatră, nici de plumb ca statuia lui George Bacovia din Bacău. Nu. Ei au sentimente, au hormoni, au gusturi, bune și rele. David vede frumusețea Bet-Șebei și profită de ea. Un lucru pe care de patru milenii îl amintim ca justificare a unei vieți imorale. Psihologic diagnosticat, acesta se cheamă complex intelectual.Se traduce prin faptul că nu te poți ridica la nivelul celui pe care îl invidiezi, și nu numai, atunci cauți elemente derizorii, ieftine și comune între tine și el, prin care să-l poți coborî la nivelul tău. Cu o specificație însă: David a preacurvit o dată și s-a mărturisit toată viața (vezi Ps. 51, 32), iar omul mediocru păcătuiește toată viața fără a vărsa o lacrimă. Aici e diferența.
3. A avut depresie. David, urmărit de propriul fiu, care avea o singură dorință: Îl omor pe tata și mă fac rege în locul lui. Ascuns prin peșteri, resemnat, lamentat, înfășurat de legăturile morții, pradă necazului și durerii, în strâmtorarea mea am strigat pe Domnul, rele fără număr îmi cuprind sufletul.Acestea sunt cîteva fragmente din jurnalul omului care nu are caracter de plastic, ci se luptă, plânge, își dorește o viață mai bună, mai sfântă. Diferența dintre el și ceilalți este că încrederea lui în puterea lui Dumnezeu îi menține tronul împărătesc, iar ceilalți fără nădejde ajung în ștreanguri. Tot el avea să spună: De multe ori vine nenorocirea peste cel neprihănit, dar Domnul îl scapă întotdeauna din ea. Așa este. Niciodată Dumnezeu nu-i abandonează pe ce care i-au intrat la inimă. Așa îl recuperează pe Ilie din ruinele propriilor depresii, ascuns prin peșteri, mort de foame și de frica lichidării sale de către Izabela. Este găsit de înger cu o mai mare dorință de a muri, decât de a trăi.
4. Iubește. Omul după inima lui Dumnezeu nu întâmpină dificultăți în a iubi, inclusiv pe cei cu probleme, cu anumite dizabilități. Este cineva din casa lui Saul, să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu? Vedeți, de fapt, cum se seamănă caracter dumnezeiesc? Prin aspecte mărunte! Dar așa se culege și admirația divină. El nu se spală pe mâini imediat după ce dă mâna cu Mefiboșet. E normal, el e rege, nu un pigmeu intelectual de plastic, care conduce mașina tatălui, cu becul la benzină pe roșu, sau tipa de porțelan cu unghii de înaripată, care nu a spălat blidele niciodată în viața ei. Nuu! El e rege. E bun. Iubește. E manierat. E educat. E un om de valoare. Da, da, este vorba despre fiul tipului care l-a invidiat toată viața și a avut atâtea tentative de asasinat asupra lui David, ce-i drept, eșuate. Mefiboșet este fiul lui Saul, omul mai mare cu un cap doar decât David, nu și cu cerebel. Dar omul duhovnicesc are acea capacitate desprinsă din caracterul hristologic care îi dă putere să treacă peste, să ierte, să nu se poticnească. El mai știe că răzbunarea este arma omului fără minte, iar iertarea este trăsătura omului erudit. E un fel de Iosif, care nu iși plânge o viață de milă, ci botează un copil cu numele „Uitare”(Manase).
5. Plânge. Prietenii de pe Facebook și Instagram nu au lacrimi. Cei reali au. Și nu le risipesc pe iubiri voiajore, nici pe telenovele hispanice  sau turcești, ci pentru înmormântare și necazurile prietenilor adevărați. David, un nobil veritabil și sfânt, și-a rupt hainele de pe el când a primit vestea că prietenul care îi salvase viața, Ionatan, a picat la datorie. Și face o cântare de jale care, trebuie să recunosc, mă umple de fiori de fiecare dată când o citesc. Dar așa face un suflet nobil. Așa face însuși Domnul, El este prietenul adevărat care în necaz devine ca un frate. Așa este omul după inima lui Dumnezeu. El nu se bucură de necazul altora, ci suferă și plânge și caută soluții, nu scuze, și ajută.
6. E întreg la minte. Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu. Dar David nu. El face din Cel Preanalt turnul lui de scăpare. David este un om întreg, care în fiecare detaliu al vieții recunoaște suveranitatea lui Dumnezeu. E normal să cucerești inima Sfântului lui Israel. Tot el spunea: Eu zic Domnului meu: Tu ești singura mea fericire. Uitați-vă la ruinele sociale ale celor care în nebunia lor au luptat împotriva lui Dumnezeu. De la Nero, care astăzi e nume de câine, pe drept; Claudiu, care a murit ca un câine, după ce o viață întreagă a luptat  să stârpească sămânța urmașilor lui Isus. Hitler, care după atâte crime, nu e capabil nici măcar să moară în buncărul său din Alpi. Recent, am vizitat acest cuib antisocial în care s-a chinuit să-și dea duhul (Satanei, e clar, doar lui i-a slujit o moarte întreagă, că aia nu e viață ce a dus el). Rămâne singur ca huhurezul. Stalin, Lenin și atâția care fac rușine peste veacuri și milenii urmașilor lor.
7. Are perspectiva eternă. Cineva l-a întrebat pe Confucius: „Unde te duci și care este calea într-acolo?” Acesta are un răspuns halucinant pentru adepți, „Nu știu nici măcar unde mă duc, cum aș putea ști calea înspre acolo”. Nici nu are cum. David spune în Ps. 16: Nu vei îngădui ca preaiubitul tău să vadă putreirea. Și nu a văzut-o. Este o profeție mesianică, ce prevedea învierea triumfală a Mântuitorului, care a elucidat misterul neantului hindus sau islamic sau iudaic, spunând în Sfânta Evanghelie: Mă duc să vă pregătesc un loc, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi. Unde? În Împărăția cerurilor. Doamne, zice Toma, nu știm unde te duci, cum am putea ști calea? Dar Domnul nu lasă în întuneric pe oamenii care îi intră la inimă și lămurește dilemele spirituale prin cuvintele: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Un om care trăiește după filosofia „Carpe diem”, nu este preferatul lui Dumnezeu și nici nu a fost vreodată, dar omul care știe că moare, se pregătește pentru adevărata viață.

Dragă cititorule, Dumnezeu este în căutare de oameni. El mai vrea să cucerească prin iubire oameni obișnuiți pe care să-i facă îngeri sau chiar mai mult. Lasă-te cucerit de El! Intră-I la suflet! Fii un om după inima lui Dumnezeu!

MÂNGÂIERE PRINTRE MORȚI

Prind o discuție dintre doi bunici. Unul era de mână cu nepoțelul de 5 ani foarte gălăgios, iar celălat de mână cu bâta. Unul încearcă să-și potolească nepotul, iar celălalt îl întrerupe, pledând pentru libertatea de exprimare a copilului:

-Lasă-l să facă gălăgie! Ehe, cum ne-au părăsit și ai noștri. Nu mai avem nici copii, nici nepoți. Oo, abia așteptam să ajung acasă; ba era priza stricată, ba zarul de la ușă. (Apoi, resemnat, continuă pe un ton palid): acum nu le mai strică nimeni. Suntem atât de singuri!

Intră în discuție al treilea:

-Știi cum e… copiii încălzesc toată casa. O casă fără copii e rece.

-Așa este, răspunde primul, prietenul bâtei, apoi va face niște afirmații cutremurătoare, asta pentru noi cei care suntem fii.

-Singura noastră mângâiere este la morți, acolo ne mai întâlnim. Interesant, nu? Ei nu au Facebook, nu au Whats-upp, nici Instagram, nici Messanger, unii nu au nici măcar telefon. Singura lor socializare e la priveghiuri și la înmormântări.

Intervine domul cu nepotul:

-La înmormântări și la nunți.

-Ce nunți, domnule? (răspunde altul)… Numai tineretul merge la nunți. Nu vedeți că nu mai încăpem, doar morții ne-au rămas?

E cam strigător ce vorbesc moșii! Dar e realitatea vibrantă, de pe teren… așa este de fapt. V-aș recomanda să mai ascultați o dată poezia lui Adrian Păunescu,  Repetabila povară. Nu ai cum să rămâi indiferent. Sau să recitim creația extraordinară a lui N. Geantă Psalm pentru părinți, care ne convinge să ne bucurăm de copii, câștigându-le respectul pe viață, nu luându-ne câte trei joburi, lăsându-i în voia sorții, apoi mirându-ne că nu ne respectă. De fapt ei nu ne cunosc. Sau să mai citim o dată porunca a V-a, care ne lămurește că cinstirea părinților se oferă părinților până la ultima suflare.

Faceți-vă timp de bătrâni. Cinstiți-i. Respectați-i. Petreceți timp cu ei. În curând singura preocupare va fi să le greblăm mormintele, plantând alte flori. Iar pentru noi care suntem părinți, timpul pe care îl petrecem cu odorurile noaste acum, este direct proporțional cu timpul pe care ni-l vor aloca atunci când vom fi imobilizați și bătrâni. Dezvoltați relații de prietenie, bătrâni cu tineri și tineri cu bătrâni; dacă nu mai aveți relații bune – reînviați-le. Dragostea înseamnă bune relații. Bune intenții. Binefaceri. Biblia spune: Dacă nu îngrijește cineva pe cei din casa lui, este mai rău decât un necredincios. În general dăm un prea mare respect celor care nu dau doi bani pe noi și uităm să facem acest lucru celor pentru care contăm ușor mai puțin decât Dumnezeu atunci când le trecem pragul. Bunici, copii, soț, soție, bătrâni. Dumnezeul oricărei mângâieri să aducă alinare deopotrivă copiilor fără părinți, bătrânilor abandonați, bunicilor singuri. Gândește-te dacă nu poți fi chiar tu o mângâiere, chiar astăzi!