„Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua” Romani 8:36

„Bună ziua!”

„Bună ziua!” îmi răspunde el doar cu buzele, că vocea l-a părăsit demult. Este vorba despre un muribund de la spitalul cu ultima destinație din Ghioroc. De aici, doar veșnicia te mai externează. Începe apoi să plângă, cu o nestăvilită sete de a împărtăși cu cineva ultimele temeri și dileme. Cancer la colon în metastază, este diagnosticul.

Asta a fost tot. Nu am apucat să vorbim nimic, pentru că a venit un alt el: un fel de frate al său, cu o privire atât de răutăcioasă că mă îngheța. Un bărbat înalt, brunet, cu o voce puternică. Cu bun simț m-am retras lăsându-i pe ei să vorbească. La îndemnurile nepotului din străinătate și ale bolnavului, merg a doua zi să îl ascult pe cel ce dorea atât de mult să îmi vorbească. Să-și spună oful. Dar nu am mai ajuns.

Același tip, deloc simpatic, fratele celui internat, mă abordează în plină stradă. O abordare securistă și nedemnă de un om. Așa jigniri și amenințări, rar mi-a fost să trăiesc în viața mea. Cu spume la gură și multă incoerență în exprimare, din cauza nervilor, m-a scuipat tot. M-a prins de mână. Ma agresat fizic. M-a amenințat. Cu strigă-te foarte stridente și onomatopeice. Amenințări, huiduieli, agresiuni verbale, isterii greu de redat în cuvinte. Se plimba de colo-colo. Nu avea stare. Mă uit la el cu băgare de seamă și nu vedeam decât un bătrânel acid, întunecat, neputincios, cu o foarte mare foame spirituală. L-am ascultat. Pe când a terminat, era foarte epuizat și abia se ținea pe picioare. Am văzut în chipul lui puterea satanei îngenunchiată înaintea crucii lui Hristos. Nu mai avea putere nici pentru echilibru, probabil o legiune întreagă a dat concert în mintea lui.

Nu avea nici o stăpânire de sine. „Cine ești bă?!, Cine ești bă?! striga la mine. M-am legitimat, dar nu i-au mai lăsat demonii nici pic de coerență pentru dialog. Apoi amuțește pe loc și începe să-i tremure barba. Cu o voce joasă îi spun aproape în șoaptă: „vă doresc multă sănătate în noul an și vă mulțumesc frumos pentru toate vorbele” Mă urc pe motocicletă și îmi continui drumul spre casă.

„Cum a fost iubitu”? Mă abordează soția. „Mărire lui Isus”, îi răspund. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să port ocara lui Hristos. Da. Dumnezeu a avut nevoie de un recrut pentru ocară. Și m-a găsit pe mine, robul voluntar de serviciu, pentru a mă învrednici să fiu ocărât din pricina Lui. Mia-au venit în minte vorbele teologului Dumitru Stăniloae care spunea că martiriul este un har, rezervat celor învredniciți de Dumnezeu să îl poarte. Nu mă considerați martir! Nu am făcut nimic deosebit. Nu am predicat. Nu am vorbit nimic, aveam Biblia în mână, dar nu am apucat să o deschid. A trebuit să stau în plină stradă, mai mult cu capul plecat, nu din cauza vinei, ci de dragul lui Hristos. În fața unor foști elevi, a părinților lor, a consătenilor, care mă iubesc și mă apreciază. Se uitau la noi neînțelegând inițial ce se petrece. Imediat m-am prins că eu trebuie să predic prin tăcere, prin faptă, prin înfrânarea limbii.

După legislația pe care eu o cunosc, acest tip a încălcat cel puțin vreo zece drepturi fundamentale ale omului. O eventuală plângere penală, i-ar fi încărcat greu dosarul. Dar unde ar fi fost creștinismul meu atunci. Aș fi un ipocrit apatic, care trăiește departe de ceea ce spune. Îmi este milă de acest suflet chinuit și mă rog pentru el. Și mâine o să mă rog cu biserica pentru salvarea lui.

Nu mă laud. Chiar nu am cu ce. A fost un eșec al slujbei mele, sau așa pare. Eu m-am dus să predic. Nu am reușit. Aveam un plan. Nici nu l-am început. Unde să fie lauda atunci? Permiteți-mi însă cu umilă răspundere, să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru cadoul pe care mi l-a făcut, la sfârșit de an. Onoarea de a fi purtător de ocară. Puteam să stau în casă. Să mă uit la un meci de fotbal, că sunt în concediu. Dar iubiți creștini, atunci cum și-ar mai luat Hristos slava. Cineva trebuie să îndure în fiecare zi ocara. Astăzi am fost eu de serviciu, mâine poate e rândul tău. Nu refuza. Nu cârti. Nu căuta dreptatea pe pământ, există riscul de a-ți pierde răsplata din Mat. 5:11 „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! 12. Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră va fi mare în ceruri, căci tot așa i-au prigonit și pe proorocii care au fost înainte de voi”

Se caută recruți pentru ocară. „Pe cine să trimit? Și cine va merge pentru noi?” Isaia a zis: „Iată-mă! Trimite-mă!”, în capitolul 6. Tu ce vei răspunde lui Dumnezeu? S-a săturat și Dumnezeu de creștini eleganți. De creștini de laborator. Creștini născuți in vitro. De creștini de birou. De creștinism de teorie. Nu uitați că trebuie să fim lumina lumii, în mijlocul întunericului acesteia. Mielul a zis: „În sulul cărții este scris despre Mine. Vin să fac voia Ta Dumnezeule” Și a venit. Voia lui Dumnezeu a fost salvarea ta și a mea. Dar prețul a fost: umilință, rușine, lovituri, ochi vineți, bătaie, batjocoră, foame, însetare, oțet, răstignire, moarte. Și astăzi este la fel. Prin mine și prin tine. John Pipper spunea: „Dacă ești ucenicul lui Hristos, arată-mi cicatricele”. Suntem chemați să ”binecuvântăm pe cei ce ne blastămă”. ”Să facem bine celor ce ne urăsc”. Sunt amendamente aduse de Domnul Hristos, legii lui Moise, în Predica de pe munte.

Hai nu vrei să te înscrii? Cerul are nevoie de recruți! Mai ales astăzi. Hristos caută recruți pentru slujire, pentru ocară. Pentru că are multă răsplată.

*Puternic nu este cel care poate să dea o palmă. Asta este în stare oricine. Puternic este cel care poate să încaseze o palmă* Dacă mai este și pentru credință, te laudă și Dumnezeu.

BISERICA:  Maternitate

Înainte de a avea impresia unei afirmaţii blasfemice în dreptul sfintei instituţii create de Mântuitorul, anume Biserica, haideţi să ne concentrăm asupra aspectului real al noţiunii de “biserică”, având în vedere în dezbaterea noastră randamentul pe care ar trebui să îl arate biserica la bilanţ şi cel pe care îl prezintă de fapt. Randament? Hm. V-aţi gândit vreodată la asta? Sincer? Ei bine, oare nu la asta se referă Pilda Samariteanului? şi cea a talanţilor? şi întreg Noul Testament? Şi întreaga Biblie?

Haideţi să le luăm pe rând: pentru început aş vrea să definim termenii “biserică” şi “randament”

RANDAMÉNT s. n. 1. raportul dintre efectul obținut și efortul depus într-o activitate. ◊ (ec.) efectul util al unui factor al procesului de producție într-o anumită unitate de timp. ◊ eficiență, folos, beneficiu.

BISERICĂ = Masa tuturor credincioșilor născuți din nou, care în urma pocăinței au fost botezați în Numele Sfintei Treimi. Se mai numește și Trupul lui Hristos. Mireasa lui Hristos

În urmă cu un an de zile, s-a născut copilaşul nostru în maternitatea din Arad. Prima impresie când am luat contact cu băiatul meu nu a fost deloc una plăcută, plin de puf, umed, vânăt, plângea cu gura până la urechi. Coşmar. Cu ochii la el cu mintea la soţie ce încă era pe masa de operaţie. Mă rog, a doua zi am mers în sala post operatorie să-mi văd odorul, surpriză! Nu cred că am văzut pe faţa pământului copil mai frumos ca el. Ei aşa spun toţi părinţii! Păi eu nu sunt părinte?

Bine, Yared, este unul dintre fericiţii care a fost căutat a doua zi, m-am interesat de el în cele mai mici detalii: să fie schimbat, sătul, sănătos, tot vorbeam cu asistentele să trateze cu prioritate cazul lui; de parcă numai el era în sala post-operatorie! Da, dar numai el era al meu. Era iubitul nostru. Darul mult aşteptat de la Dumnezeu, comoara noastră, fugeam de la un salon la altul: pe de o parte mă interesa în detaliu starea soţiei, apoi mergeam să vad starea băiatului, până la urmă un comportament normal de tată responsabil.

Erau zeci de copii acolo, toţi frumoşi, toţi au avut o mamă dar unii au rămas în grija mamei alternative, statul. De ce? Pentru că au avut neşansa de a avea o mamă poate iresponsabilă, poate bolnavă sau care chiar s-a stins pe masa de operaţie, să nu judecaţi dur aceste cazuri, să fiţi cel puţin caracterizaţi de milă. Şi mila de fapt biruie judecata, așa spune Sfânta Scriptură.

În sala post operatorie nu vezi altceva decât copii neajutoraţi care, pentru satisfacerea celei mai mici nevoi existenţiale are nevoie de cineva din exterior: pampers, lapte, căldură etc. să rămânem la nevoi. În primul rând aceste nevoi au oameni angajaţi cu normă întreagă pentru a face doar asta, au asistente, medici neo-natologi, infirmiere, medici de gardă care au depus jurământ că vor face asta şi asta fac ei. Imaginaţi-vă ce ar fi ca nou-născuţii să fie abandonaţi într-o încăpere şi lăsaţi acolo o săptămână. Ei, Doamne fereşte! Cum! Ei bine, medicii nu o fac şi le mulţumim pentru asta, dar lasă că o fac responsabilii spirituali. Stăteam de vorbă cu un profesor de Teologie aparţinând bisericii istorice care sincer îşi exprima îngrijorarea faţă de implicarea în educaţia pre-maritală şi post-maritală care, spunea dânsul e inexistentă. Subliniind tot el, importanţa pe care o alocă bisericile evanghelice, care se vede evident în numărul destul de mic al divorţurilor. Părintele R. făcuse o statistică în anul 2012, în care preciza că dintre cele 25 de cupluri care au încheiat legământ la altar, optsprezece dintre ele au culminat prin divorţ în acelaşi an, în Parohia dumnealui.

Să revenim în turma noastră. Principiul emis de Mântuitorul în evanghelia lui Maarcu 16:16, este următorul “botezaţi-i şi învăţaţi-i Tot ce v-am poruncit Eu”. Ne oprim deocamdată la aceste cuvinte. După botezul ce survine naşterii din nou începe procesul învăţării, al fundamentării cunoştinţelor spirituale, detalierea principiilor biblice şi implementarea lor în conştiința nou-născutului pentru a-i folosi pe termen lung. Aceasta este responsabilitatea slujitorilor bisericeşti. Întreb aşa este şi în biserica ta? În linii mari se respectă principiile bisericeşti, dar consider că o analiză responsabilă în plus nu deranjează pe nimeni, dimpotrivă poate fi necesară. Mai ales că un cuvânt este bun sau rău dacă vine la vreme potrivită sau nu. În primul caz ne oferă şansa reparării eventualelor sincope comportamentale şi pot aduce belşug de binecuvântare.

Oare câţi prunci sunt abandonaţi printre adunările noastre- cine îi hrăneşte? cine se ocupă de ei? Cine îi ajută, cine le aude oful? Aici pierdem mult şi suntem responsabili de fiecare minut al neglijenţei având în vedere că în acel minut se poate stinge un bebeluş sau pierde pentru totdeauna. Pruncii spirituali sunt în custodia bisericii locale, au drept de paternitate spirituală asupra lui şi legitim să le poarte de grijă. Ne resemnăm de multe ori spunând că diavolul ne înghite copiii, că ni-i ia şi face din ei vagabonzi, de fapt în cele mai multe situaţii el oferă unor prunci abandonaţi de proprii părinţi spirituali care strigă disperaţi după ajutor ceea ce are el. Plăceri înşelătoare, le promite căldură, hrană, distracţie, fericire în termenii infernali pe care îi deţine.

E îngrijorător ce am enunţat, nu? Respect pentru slujitorii care au avut iniţiativa de a încredinţa pe fiecare nou-născut unui părinte spiritual care să îngrijească de nevoile pruncilor în Hristos, să-I întrebe periodic de sănătate, să se roage împreună cu ei. Asta însă nu înlocuieşte grija responsabilă a păstorului faţă de copiii credinţei, că mulţi au căzut şi în acestă extremă. Bine zic ei, are părinte spiritual nu mai am grija lui, ba chiar o ai, niciodată asistenta nu poate asigura bebeluşului siguranţa pe care o asigură medicul neo-natolog, cum de alt fel nu poţi lăsa în grija unei asistente o operaţie cezariană. Fiecare are rolul lui şi dacă îşi face cu responsabilitate slujba totul ar trebui să decurgă bine.

Subliniam mai sus nevoia bebeluşului de îngrijire, observăm în al doilea rând strigătele disperate ale bebeluşilor care mai de care mai colorate. Dacă stăteai puţin atent puteai discerne care e fată şi care e băiat. Strigătele lor erau disperate, drăguţe, umane, necesare dar şi egoiste. Pampersul plin, el strigă, dacă are colici strigă, dacă îi este foame asemeni. Plânsul este singura lui armă, singură dar o mânuieşte foarte bine atingându-şi scopul la fiecare scâncet afişat. Mai ales mama percutează uneori enervant de precoce.

Trebuie cineva responsabil să fie permanent lângă prunci, să le asculte respiraţia, să le ia tensiunea, să-i cântărească cineva care ştie să facă bine şi sigur toate acestea. Aici apreciem activitatea mamei ca medic, bucătar, părinte, profesor, un rang pe care noi bărbaţii nu îl vom putea atinge niciodată, din acest considerent fiecărei mame responsabile i-aş ridica o statuie. Ei bine, Mântuitorul nostru a avut o astfel de iubire faţă de noi, i se cuvine statutul de Bunul Păstor, un atribut pe care l-a dobândit îndeplinind în chip desăvârşit dragostea pastorală.

O oaie care nu naşte este stearpă. Oare o biserică în care de ani de zile nu se mai nasc prunci spirituali cum arată în ochii Împăratului? Care este soarta unei oi sterpe? Una singură, măcelăria. Nu vreau să fiu sadic, dar vreau să-mi conştientizez colegii slujitori că am fost şi eu îmbătat de gândul conducerii, de onoarea de a predica şi de a fi onorat de alţii, dar nu am înțeles și răspunderea pe care o implică slujirea consacrată, ”ca unii care vom da socoteală de sufletele celor pe care îi slujim”, să ne trezim!

Aud parcă printre fragedele frunze de fag un gen de behăit specific, pe care îl înţeleg foarte bine dar îmi vine atât de greu a-l explica, sau vreau să las impresia asta. Sunt nevoit să mă apropii de graniţele ironiei care se vor a fi inofensive în acest context. E genul de sunet tânguitor şi plângăcios câruia I te laşi victimă pe fondul inconştienţei, dar care este cu totul diferit de ceea ce prezintă. Nu sunt deloc ambiguu, ne prea place să ne plângem de milă nouă înşine, unii împotriva altora, e genul de plâns care nu îmi trezeşte deloc sentimentul de milă, nu ştiu de ce sau poate că ştiu prea bine. Poate şi pentru faptul că îmi aduc aminte de maternitate, probabil.

Plânsul tânguitor drăgălaş şi gingaş se potriveşte perfect unui prunc de câteva zile sau săptămâni, însă când aceste e ştrangulat pe corzile vocale angrenate de plămânii dintre umerii laţi de un metru, e pe drept caraghios ce rezultă. Le zice sf. Apostol Pavel galatenilor parafrazat: măi fraţilor eu am venit aici cu meniuri bogate în nutrienţi, am tratate de teologie, am vrut să fac omiletică şi exegeză cu voi, am fost pregătit să servesc un grătar cu voi cu riscul de a dezamăgi vegetarienii, dar, dragilor mă uimiţi. Pă voi shimbaţi suzetele de la unul la altul? Voi încă sugeţi la biberoanele voastre şi vă gândiţi că poate laptele celuilalt e mai dulce ca al vostru. “Voi care trebuia să fiţi învăţători”, trebuia să mergeţi pe bicicletă, mă aşteptam să mă întâmpinaţi cu motociclete şi tractoare în brazdă, să veniţi înainte mea la aeroport cu Jeepane şi ATV-uri, voi mă întâmpinaţi cu rotobilul și trotineta? Tot lapte, încă nu aveţi dinţi? În limbaj propriu aş traduce această ultimă afirmaţie cam în felul: nu v-au ieşit încă măselele de minte? După douăzeci de ani de experienţe spirituale tot la întrebările de genul: Ce am voie să beau? Ce am voie să mănânc? Ce să ating? Ce să zic?, aţi rămas. Voi nu aveţi nici acum proiecte consistente de evanghelizare, de studiu, strategii pe termen lung, congelatoare de virtuţi pentru vremuri grele, tot cu hrană existenţială vă pierdeţi vremea?

Acest gen de pruncie spirituală este foarte periculos. Gândiţi-vă că unui astfel de om trebuie să-I întrebuinţezi armura Duhului Sfânt din Efeseni 6, care este foarte grea şi nu o poate mânui decât cineva care e bine hrănit, în niciun caz un sugar. Cu ei trebuie să mergi la război. El trebuie să ducă pe alţii în spate, da, tocmai el care săptămânal se tolăneşte pe spatele slujitorilor care au atâţia pe umeri. Vedeţi de ce a scăzut randamentul slujitorilor? Că le nenorocim timpul şi energia rezolvând nimicurile noastre şi nu mai au timp să se ocupe de adevăratele probleme şi proiecte, ca de exemplu oameni care se află pe marginea prăpăstiilor infernale şi au nevoie acută de ajutorul lor. Foarte multe resurse ale bisericii se consumă în interior, ca ursoaica ce se hrăneşte din propriile grăsimi în timpul iernilor polare.

Pe de o parte biserica trebuie să fie o maternitate, să se ocupe de îngrijirea noilor născuţi, dar concomitent cu acesta trebuie să aibă proiecte durabile, departeamente şi implicaţii sociale cu scop evanghelistic, altfel nu ar putea sluji scopului divin. Vedeţi, maternitatea nu are grijă doar de bebeluşi, ea asigură primul ajutor şi mamelor lăuze care tocmai au născut şi au nevoie de ajutor pentru a se întrăma, subliniez aici importanţa şi necesitatea susţinerii financiare a slujitorilor bisericii de către biserica locală, accentuez ultimile cuvinte. Bine ar fi să nu implicăm prea mult statul în susţinerea lor, argumentarea ar putea fi amplă, dar nu face subiectul nostru acum.

Am înţeles că e nevoie de timp şi de oameni consacraţi, instruiţi pentru a îngriji de prunci. O explicaţie a randamentului slab este dată şi de varianta alternativă la care au fost nevoiţi să apeleze episcopii bisericeşti(consiliul bisericesc), anume investirea în slujire a tehnicienilor, patronilor, care au o independenţă financiară. Sună bine, practic şi implică energie minimă în susţinerea lor, financiară mă refer. Dar pe parcurs trebuie urmărită întărirea liniilor slujirii cu oameni pregătiţi, competenţi, consacraţi, care au cultură teologică şi care fac numai asta și plini de Duhul lui Dumnezeu. În primul caz, acest gen de slujire generează implicare incompletă, uşor superficială cu rezultate pe măsură. Personal mă implic în prim plan în slujirea bisericii locale pe care am înfiinţat-o cu ajutorul Bunului Dumnezeu de cinci ani. fără vreo sponsorizare. Vă asigur că ştiu ce vorbesc. Fac asta pe lângă activitatea didactică, ce este  din aceeaşi tagmă aproximativ. Vreau să vă spun că implică multă energie şi timp, pe care le deţin deocamdată, să nu mai vorbim de stres și lupte spirituale. Mă întreb cât de greu este pentru comunitatea slujită în regim f.f.(fără fregvenţă), unde păstorul ajunge o dată pe lună, vă spun eu, foarte greu.

Nu intenţionez să insult pe nimeni, nici să trezesc rebeline în cineva, nici pe departe aceste supoziţii, arde în mine focul slujirii adevărate, poate cineva găseşte solutii pertinente şi consistente pentru remedierea situaţiei de fapt. Îndemnul meu este să ne întoarcem la Biblie, să vedem randamentul uimitor al Bisericii primare care a înţeles foarte bine încă de timpuriu care este scopul lui Dumnezeu cu privire la cei mântuiţi şi implicarea lor în mântuirea altora.

Articol pentru ziarul local

E mare întuneric. Peste tot Universul s-a aşternut o linişte înfiorătoare. Natura doarme, regii dorm, liderii spirituali de-asemeni. Confuzia a preluat supremaţia peste Israel, dar şi peste Univers. Asta mai ales din cauza păcatului care atinsese cote alarmante, astfel că Dumnezeu a amuţit. O tăcere al cărei ecou se întinde pe patru secole- asta o face şi mai greu de suportat.

Dar dintr-o dată Steaua care răsare în Iacov, care se va numi:  Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii, aşa cum îl defineşte Sfântul apostol Petru, Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, întretaie văzduhul şi prin fenomenul chenozei, ia chip de om. Vorba părintelui Dumitru Stăniloae, “Iisus s-a înomenit, să ne îndumnezeiască”. Venirea Sa readuce lumina edenică, pierdută prin compromisul păcatului- lumină de care beneficiem prin credinţă şi viaţă transformată, prin Jertfa lui Hristos, care ne-a iubit până la moarte, şi încă  moarte de cruce.

Îndemn pe toţi credincioşii să facem un pas mai departe de petarde, lumini, cadouri şi preparate culinare şi să ne predăm viaţa în măinile lui Iisus, Regele Regilor, venit pentru mântuirea noastră. Să părăsim întunericul, să păşim în lumină, cu Dumnezeu de mână!

Prof. Prezbiter Onisim Botezatu,

Biserica “MUNTELE SIONULUI”, Ghioroc

ARTICOL ZIAR – publicat aprilie 2017

„TATĂ, IARTĂ-I CĂ NU ŞTIU CE FAC!”

El, Lumina, a coborât în întunecatele văi ale Locuinței morților, pentru a birui întunericul şi moartea. După o viaţă scurtă trăită desăvârşit pe acest pământ, în care a făcut numai bine, a fost condamnat la moarte. Da. Atât am fost în stare să oferim ca recunoştinţă Sfântului lui Dumnezeu.

El ne-a oferit apă, iar noi i-am dat oţet şi fiere. El ne-a înviat morţii şi noi L-am omorât. El ne-a vindecat bolnavii, iar noi L-am lovit peste faţă. El a venit să ne scoată din groapă, iar noi L-am îngropat. Noi am strigat „Să fie condamnat la moarte!”, iar majestatea sa Hristos, cu ultimile puteri, s-a rugat zicând: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”

În momentul în care a intrat sub glie, au început plăcile tectonice să-şi bată genunchii unul de celălalt. Era şi normal- nu mai luaseră contact cu un sfânt din ceruri până atunci. În aşa manieră au vibrat, că s-au cutremurat stâncile munţilor şi morţii au ieşit din morminte.

A înviat! Este viu! A biruit moartea şi a plecat la Tatăl, de unde va veni să ne ducă la adevărata Casă. Doresc tuturor credincioşilor din comuna Ghioroc multă sănătate, lumină şi bucuria mântuirii să însenineze casele noastre.

Prof. Prezbiter. Onisim Botezatu, Biserica  „MUNTELE SIONULUI” Ghioroc.

ÎN LUMEA COPIILOR

Da. Am acceptat o reală provocare la o slujire adevărată: slujirea mieluşeilor. E o coardă sensibilă a lucrului pentru Hristos. Se şi explică de ce. Ei nu au lână, nu au lapte, pielea e mică şi nu prea trage la cântar, carnea de asemenea, de aceea dimensiunea mieluşei se diminuează în materie de slujire până către zero. Timp în care Diavolul profită din plin (îl necăjeşte floarea aceea roziatică a viilor în floare şi încearcă să ne înghită copiilaşii încă din scutece…).

Era normal ca Mântuitorul să înceapă cu „Paşte mieluşeii mei”, ca bază a maturităţii slujirii. Să recunoaştem, un om care este deranjat de prezenţa copiilor în biserică, obosit de doleanţele şi naivităţile celor mici, nu prea ar avea ce să caute slujind nici celor mari. Dar din păcate, la nivel mondial vorbind, sunt destui care au slujbe măreţe, dar care sunt restanţi cu câteva clase (mă refer la clasele primare ale slujirii).

Mă rog. Invitat de mame, învăţătoare la copii în frumoasa Biserică „GLORIA” Salzburg, un oraş de la poalele alpine, Austria, am petrecut un timp de cinci zile printre ei, îngeraşii bisericii, fără de care Adunarea ar fi ca o primăvară ploioasă.

Am pornit de acasă pregătit să le împărtăşesc din cunoştinţele mele biblice, dar ceea ce Dumnezeu pregătise pentru mine era surprinzător. În lumea copiilor lucrurile sunt atât de diferite încât mă întreb dacă nu cumva el, creştinismul nostru, are derapaje mari. Nu am văzut un copil posomărât, nu am văzut nici unul îngrijorat, nu am întâlnit un gram de ură, ei nu ştiu decât să se bucure şi să cânte din toată inima, sar, se joacă şi zburdă pe câmpii.

Un peisaj magnific! Un program colorat şi plin de viaţă. Poiana e plină de chiote, cabana se cutremură şi ea, feţele lor ca de îngeraşi îţi lasă impresia că te afli pe un petec de pământ edenic. Oare nu aşa ar trebui să fie realitatea nostră de fapt? Cu un Tată care veghează în detaliu binele nostru, cu frigiderele pline, cu maşini frumoase, cu sănătate să ne putem bucura de ele, nu ar trebui să exprime mai multă viaţă cântările noastre?

Voalat într-o manieră uşor neacademică am afirmat într-o împrejurare că e mai preferabil să slujesc mieilor decât berbecilor. Nu e deloc sarcastică afirmaţia în contextul în care vedem atât de mare bătălie pe tema”cine să fie cel mai mare?”. Hristos vine şi zice „Am o soluţie pentru voi, cine vrea să fie mic?”. Sincer dacă nu vrea nimeni, atunci foarte puţini mai doresc să aspire spre lucrurile mici, chiar dacă Mântuitorul a zis „ de nu vă faceţi ca unul dintre ei, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.”

Asta am învăţat de la voi, ingeraşilor. Să dea Dumnezeu sănătate iniţiatorilor şi părinţilor care nu au sacrificat o săptămână slujindu-le celor mici, ci au investit-o. Dorin şi Anca, Aida, Adela, Maria, Ofelia, Estera, Ema şi toţi părinţii care au sposorizat şi au susţinut indirect proiectul. Voi de fapt aţi investit timpul cel mai profitabil posibil. Aţi adunat comori în cer. Ce onoare pentru noi să vă slujim prin mâncare, cântare, studiu biblic, drumeţii, jocuri constructive… Toate acestea ne aşteaptă în cer. Copii talentaţi, deştepţi, vorbesc două trei limbi, cunosc Biblia, sunt încântători!!!

Ne-am despărţit în lacrimi (nici nu puteam altfel), având în vedere părtăşia celor cinci zile. O parte din mine a rămas în mijlocul vostru. De fapt asta facem, toată viaţa ne spargem în cioburi prin slujire, cioburi care vor asambla portretul eternităţii noastre.

Sunteţi adorabili. Vă iubesc. Mi-e dor de voi. Abia aştept să ne vedem la anul. Să creşteţi mari, să ne întreceţi în statură, în înţelepciune, în fapte şi în credinţă. Ne vom lăuda cu voi în cer, ca rod al slujirii noastre. Să adunaţi şi voi roade la răndul vostru, să fie de prisosinţă generaţiilor viitoare, iar roada să vă rămână peste veacuri. Fiţi o binecuvântare pentru părinţii voştri, pentru biserică, să faceţi să ne merite efortul şi osteneala să nu ne fie zadarnică.

Mulţumesc conducerii Bisericii pentru colaborarea noastră de ceva ani buni. Mulţumesc pentru că mă suportaţi şi mă iubiţi acceptând slujirea mea la voi. Fiţi binecuvântaţi!!!

PRIMII PAŞI ÎN ÎMPĂRĂŢIE

Am fost plecaţi împreună cu soţia şi copilaşul pe o perioadă de şapte săptămâni de zile în Marea Britanie, în frumosul oraş de pe coasta vestică a Atlanticului, Bristol, dar nu numai. Am avut o şedere extraordinară împreună cu prietenii mai vechi şi cei noi pe care ni i-am format aici.

Putem să spunem că am avut parte de un tratament exemplar din partea acestor oameni cu bun simţ, prietenoşi, drăguţi cu noi în toate privinţele, nu avem cuvinte pentru a descrie. De data aceasta însă o să subliniez lecţia pe care am învăţat-o de la micuţul nostru, îngeraşul Yared Onisim.

Prin natura slujbei şi a serviciului am dormit îm mai multe case la prieteni şi cunoştinţe şi ştiţi cum suntem fiecare dintre noi, când avem un oaspete, cum incercăm să-i punem la dispoziţie tot ce avem mai bun în ce priveşte confortul. Acelaşi lucru îl putem spune despre ficare gazdă pe care am avut-o.

Şi totuşi din toate acestea, se pare că pentru Yared nimic nu a fost satisfăcător: nici banii câştigaţi de mine, nici hainele, nici luxul, nici maşinile care mai de care. Toate erau neputincioase în a-i readuce zâmbetul şi bucuria pe care le avea cândva pe când încă era acasă. Începeau să-i iasă măselele, când era mai vioi, când nu dormea, toate aceste îl privau de bucurie.

Ne ziceam eu şi soţia: sigur Yared o să meargă până plecăm de aici acasă, ajungem cu el de mână în România. Dar nu s-a întâmplat aşa, deşi mai avea foarte puţin. Nu am înţeles de ce nu şi-a dat încă drumul deşi are unsprezece luni, până nu am ajuns acasa.

Tot drumul agitat, neliniştit, plângea, până în clipa când am intrat în casă. Deşi era o oră târzie în noapte, micuţul a început sa jubileze treierând în patru lăbuţe toată casa. A survolat living-ul, apoi dormitorul, baia, bucătărie bătând din pălmuţe şi chiuind de bucurie. Ne uitam la el şi nu ne venea să credem ce schimbare miraculoasă vedem in odorul nostru. I l-am adus pe Chiţi, şoricelul lui preferat, se uita la mobilă, pătuţul lui, pipăia mocheta şi nu a mai adormit până târziu în noapte.

Cu aproximativ o oră înainte să adoarmă, a făcut în euforia creată de el primii lui cinci paşi în viteză, apoi au urmat alţii şi alţii. Mamă-sa lăcrimează de bucurie, eu ca tată în extaz şi toată casa se transformase din nou într-un univers al fericirii noastre şi a fiului nostru mai ales.

Era acasă. E în casa lui, în patul lui, în universul lui. M-am gândit în sinea mea, de ce atâta necaz pe pământul acesta? De ce atata confuzie? De ce suntem privaţi de adevărate bucurii? De ce durere? De ce dor?, De ce? De ce? De ce?… pentru că nu suntem acasă. Ne este dor de casă. Ne este dor să vedem locaşul pregătit de Mântuitorul, ne este dor de îngeri, ne este dor de Dumnezeu, acolo suntem acasă.

E adevărat că vi s-a întâmplat şi dumneavoastră să fiţi apostrofaţi că nu ştiţi să va distraţi, că nu ştiţi să vă bucuraţi, că nu ştiţi ce este viaţa? E normal, pentru că valorile noastre sun altele, nouă ne este dor de CASĂ. Lumea noastră e acolo, fericirea noastră începe acolo, vom şti să jubilăm, să cântăm, să sărim de bucurie, să zburăm ca îngerii. Aici facem pregătirea, acolo chiar vom zbura. Nu cu pasărea de oţel a lui Aurel Vlaicu, prăbuşită în Carpaţi, ci cu aripi de îngeri ca porumbeii înspre porumbarul lor.

Haideţi să învăţăm de la un copil ce înseamnă dorul de casă, ce înseamna să fii Acasă. Atunci vom învăţa să cântăm Maranata, din toată inima împreună cu Duhul lui Dumnezeu(Apoc.22). părăsiţi întristarea şi necazul şi durerea, lăsaţi-le să meargă la locul lor în infern, noi mergem spre ţara făgăduinţei, spre Noul Ierusalim, Împărăţia Cerurilor guvernată de Domnul Isus Hristos.

În curând vom face primele salturi, pentru aceasta haideţi să ne luăm de mână şi să facem primii paşi în Împărăţie.

SĂBII DE LEMN

Era iarnă. Numai ce trecuseră sărbătorile şi gerul încă se stăduieşte din răsputeri să crape pietrele, cum e zisa. Boboteza nu iartă pe nimeni. Dar niciodată nu era atât de ameninţător încât să ne ţină în casă, mai ales pe noi, copiii dornici de senzaţii tari.

Abia asteptam sa se termine dulciurile din brad, aveam noi motivele noastre. Interesant că era atât de asteptat împodobitul acestuia, dar la fel de aşteptat şi despodobitul lui. Fiecare etapă îşi avea rolul ei în distrugerea florei carpatine odată cu lăsatul iernii. Se începea cu tăierea nemiloasă a pădurilor conifere tinere, apoi brăduleţii erau sechestraţi prin case în zăduful teracotelor, iar după despodobirea de falsele roade începea prăpădul.

Luam micuţul copăcel, mergeam în şopru fiindcă afară ne îngheţa mâna pe topor şi purcedeam la treabă. Începeam de la vârf şi ciopârţeam fara milă toate crengile brăduţului avansând hotărâţi spre tulpină. Picau crenguţele ca secerate dintr-o singură lovitură de secure, cu excepţia ultimelor de la tulpina care jucau protectivul rol de mâner al săbiei ce lua chip în mâinile noastre, care mai de care mai dibace.

Urcam dealurile Viilor Boiereşti din comun Dofteana şi împreună cu puzderia de copii a satului, care acum e pe cale de dispariţie, ne împărţeam în cete şi începeam războiul. Eu eram întotdeauna Ştefan cel Mare, idolul istoric al copilăriei mele. Urmarile devastatoare ale războiului? Eram plini de vânătăi, zgârieturi, tot felul de semidegerături, era în dricul iernii.

Partea bună a acestui întreg tablou este că nu a lăsat nici-o victimă. Eu personal însă nu îmi aduc aminte să fi avut o înfrângere vreodată, că doar eram Ştefan. Decretul de lege al războiului era prestabilit, în oastea turcească înrolam pe cei mai piperniciţi, aţi intuit, ei trebuiau să piardă de fiecare dată.

Frumoase amintiri şi tragice aplicaţii. Merg mult prin biserici. Văd multe, din nefericire. Văd atâţia pseudo-slujitori ai altarului luptând cu săbii de lemn. Într-un război atât de crâncen, contracronometru cu uneltirile draconice pentru recuperarea sufletelor sechestrate în anticamerele infernului, ei luptă cu săbii de lemn. Diferenţa dintre o sabie de lemn şi una adevărată o poate stabili cuptorul, care pe una o face scrum iar pe cealaltă o face mai puternică, mai rezistentă.

Îndemn pe slujitorii altarului la luptă. Fiţi responsabili! Procuraţi-vă arme adevărate, pentru că turmele vă sunt asediate de trupe infernale specializate şi cu armament de ultimă generaţie, ori cu acestea nu poţi să lupţi desculţi sau cu arme antice. Aveţi nevoie de săbii adevărate, de Sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Atâta timp cât înlocuim mesajele călăuzite de Duhul lui Dumnezeu cu glume şi anecdote ireale şi improbabile, nu vom putea avea izbândă.

În Efeseni capitolul şase, sfântul Ap. Pavel ne recomandă să ne înarmăm cu toată armătura lui Dumnezeu, casă putem ţinea piept uneltirilor Diavolului. De ce sunt atâtea victime în tabăra noastră? De ce creştini cruciaţi şi terorişti? De ce creştini în războaie împotriva creştinilor? De ce mame creştine ucigaşe ale propriilor copii şi doctori plătiţi de noi cu 15% din salar pentru a ne chilări descendenţii? Asistăm la un creştinism dezarmat!

Când Biblia va redeveni prinţesa bibliotecilor noastre, din cenuşăreasa care execută doar rezolvarea restanţelor noastre morale pe care ni le aminteşte spitalul. Când Cuvântul ei dătător de viaţă va inunda corpul nostru ameninţat de boli, în detrimentul telenovelelor superficiale şi putrede. Când vom desfunda canalele de transmitere a mesajelor divine, declarând faliment vrăjitorilor şi puterilor oculte. Când ne vom apuca să spalăm praful de un deget de pe scaunele bisericilor şi vom lăsa în ruină barurile şi discotecile.

Atunci Dumnezeu se va obliga în a ne reînarma cu armura Sfântului Duh. Luptele noastre îşi vor recăpăta vigoarea şi ofensiva, artileria demonica va bate în defesensivă şi nu ne vom mai juca de-a lupta cu săbii de lemn. Îndrăznesc să public acest plan de luptă deoarece ştiu cine e Căpitanul nostru, el este Regele regilor şi Împăratul împăraţilor, numele lui este Isus Hristosul, Leul din seminţia lui David care a zdrobit capul Şarpelui cel vechi Diavolul.

“Sabia Domnului şi a lui Ghedeon” La luptă fraţilor! La luptă! La război cu Sabia Duhului care este Cuvântul Sfânt, platoşa neprihănirii, coiful mântuirii şi râvna Evangheliei păcii.

Nu uitaţi, între victime nu trebuie să se afle niciun om, doar demoni, altfel am lupta cu săbii de lemn.

ARTICOL DE ZIAR – publicat în Decembrie 2015

FII O GAZDĂ PENTRU IISUS

S-a lansat o întrebare în ceruri, ce avea să vină de la însuşi Creatorul, „Cine va merge să răscumpere omul?”, se aştepta un răspuns iminent, dar nu s-a încumetat nimeni, nici serafimii, nici heruvimii, nici arhanghelii, erau destul de conştienţi de misiunea  grea ce implică un eventual răspuns. Rămâne tăcere.

Dintr-o dată cineva rupe tăcerea, era Mielul care părea jungheat, „Iată-mă în sulul cărţii este scris despre Mine, vin să fac voia Ta Dumnezeule”, acum Paradisul respiră uşurat. Prin cine? Ar fi fost cea de-a doua întrebare. S-a uitat Preînaltul la fecioara Maria şi văzând-o potrivită a trimis pe arhanghelul Gavril să-i aducă vestea cea bună.

Disponibilitatea celei care avea să devina Sfânta Maica Domnului este remarcabilă aici, prin răspunsul uluitor pe care î-l dă arhanghelului: „Iată roaba ta, facă-mi-se după cuvintele tale”. Dovedind totodată o bună cunoaştere a Sfintei Scripturi. De fapt atunci când Dumnezeu vrea să transmită un mesaj vorbeşte în termenii Scripturii.

Înainte de pătimirea Sa, Mântuitorul a trimis pe ucenici în satul învecinat la nişte cetăţeni să pregătească paştele. Cu mare bucurie aceştia se arată neobişnuit de ospitalieri şi pun la dispoziţie Domnului şi discipolilor Lui, camera special pregătită pentru aşa ceva. În casa ta există o astfel de cameră pentru sărac, pentru nenorocit, pentru cel nevoiaş? pe care Isus î-l numeşte „frate aş Lui”

Vedem aşadar cum planul minuţios al lui Dumnezeu se materializează cu oameni devotaţi, disponibili şi cu inimi calde. Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre părinţii bisericeşti spunea: „fiecare creştin poate să fie o mamă a lui Isus, atunci când primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, î-l lasă să zămislească în sine printr-o inimă bună, aducând roade vrednice de pocăinţă. Nu vrei să fii o gazdă a lui Isus în inima ta?

„Învăţătorule mama ta şi fraţii tăi  te aşteaptă afară”, i-a spus cineva, răspunsul Mântuitorului îi uimeşte: „mama mea şi fraţii mei sunt cei ce fac voia Tatălui meu care este în ceruri”. Iată deci cum acceptând voia lui Dumnezeu ne putem înrudi cu Domnul Isus. Nu vrei să fii o mamă a lui Isus?

În cartea Apocalipsa ne este prezentat Mântuitorul ca cel mai elegant oaspete care stă la uşă şi bate, El nu dă buzna niciodată, nu intră cu bocancii în viaţa nimănui, aşteaptă. Cum uşa inimii are mâner doar pe interior, e posibilă intrarea doar dacă tu deschizi. Nu vrei să fii o gazdă a lui Isus?

Vin sărbătorile, printre diversele preparate culinare, instalaţii şi tot felul de pregătiri adiţionale sărbătorii, întreb: Unde este Isus? Să nu pierdem din vedere esenţa sărbătorii, să primim cea mai caldă îmbrăţişare din partea lui Dumnezeu manifestată prin cruce, prin întruparea Logosului divin. Nu vrei să fii o gazdă pentru cel mai nobil oaspete din univers, nu vrei să ţii în gazdă pe Isus?

Biserica „Muntele Sionului”, din Ghioroc vă doreşte Sărbători pline de iubirea lui Dumnezeu, iar raza mântuirii să pătrundă în fiecare casă. Vă îmbrăţişăm cu drag!

Prof. Onisim Botezatu, Prezbiter al bisericii „MUNTELE SIONULUI” Ghioroc.

Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi , în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor , care este Hristos, Domnul. Luca 2:10‭-‬11

10(zece) MOTIVE PENTRU CARE NU S-AR FI NĂSCUT NICIODATĂ ISUS

– Domnul Hristos nu s-ar fi născut niciodată, pentru ca în ziua nașterii Sale cei care o sărbătoresc să nu se gândească nici o secundă la El(sărbătoritul)

– Domnul Hristos nu s-ar fi născut niciodată pentru a ne crea nouă ignate și mese copioase care duc la îmbuibări de mâncare și băutură. Căci El însuși spunea: „Luaţi seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și cu îngrijorările vieţii acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră”. Luca 21:34. Sincer doresc din suflet să nu revină Hristos în vreo zi de Crăciun sau de Revelion!

– Domnul Hristos nu ar fi venit niciodată ca nașterea Sa, să pună pe drum zeci de ambulanțe din cauza exceselor și desfrâului culinar și nu numai.

– Domnul Hristos un s-ar fi născut niciodată pentru a ne împodobi nouă brazii și casele cu roade și lumini artificiale. Case care ascund inimi atât de reci și singure. Când roada preferată de Isus este una a neprihănirii. Galateni 5:22 „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea , facerea de bine , credincioșia , blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”.

– Domnul Hristos nu s-ar fi născut niciodată pentru a rămâne în amintirea noastră ca un prunc umil, neputincios și neajutorat. A intenționat să rămână în amintirea noastră ca Împărat al Împăraților și Domn al Domnilor.

– Domnul Isus nu s-ar fi născut niciodată pentru a fi un simplu decor al sărbătorilor noastre, cu o iesle, o maică, niște magi și niște măgari și ceva reni în centrele orașelor.

– Domnul Isus nu s-ar fi născut niciodată pentru ca oamenii să-i cânte laudă zece zile pe an iar 355 de zile să fie cufundați în manele, Heavy-metal, rock, tarafuri și „I umoruri”etc.

– Domnul Isus nu s-ar fi născut niciodată pentru ca sărbătoarea Sa, (neporuncită de Sine dealltfel), să fie unită și combinată cu păgânismul saturnalian roman. „Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate și adunări de sărbătoare , nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi și praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi”. Isaia 1:13‭-‬14

– Domnul Isus nu s-ar fi născut niciodată pentru ca pregătirea de sărbătoarea nașterii Sale, să se facă luând cu asalt supermarketurile și malurile, iar nu în sfințire și curăție așa cum cerea Dumnezeu lui Moise la muntele Sinai.

– Domnul Isus nu s-ar fi născut niciodată pentru ca noi să-i pronunțăm Numele din mijlocul nelegiuirilor cu vieți nesfinte. „Totuși temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui” și „Oricine rostește Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!”2 Timotei 2:19

Totuși Hristosul s-a născut fiind convins că va găsi oameni cu inimă sinceră. Pe care îi va salva, îi va curăți, îi va sfinți pentru a trăi spre Gloria slavei Sale. Sunt convins că între cititori sunt oameni de bună credință care înțeleg esență sărbătorilor.

Faceți-L fericit pe Domnul Isus de sărbători, făcându-l oaspetele cu caracter permanent în casele noastre. Doar așa sărbătorile ne vor putea fi fericite și viață cât și eternitatea vor fi fericite.