Sunt oameni despre care nu ai ce să zici după ce au murit. Sunt unii la care predici cu inima strânsă, pentru că nu au trăit demn. De alții se bucură satul și poliția și primăria. Sunt oameni care nu lasă o lacrimă în urmă. Dar fratele Mihai Bratu nu face obiectul acestei categorii.

Familia Bratu a fost si este o familie mare de oameni liniștiți și serioși. Fratele Mihai a fost colegul meu de islaz ani de zile. Pășteam vacile împreună pe Argelușa, meleaguri ale comunei Dofteana, jud. Bacău. Nu asta era meseria noastră de bază, dar a fost proba practică pentru actuala meserie. David, a fost un împărat excepțional pentru că a fost un baci consacrat. Era o bucurie să îmi vină rândul și să mă potrivesc cu el. Un om simplu, cu o față senină, nu l-am văzut o dată încruntat. Dacă ar fi să îl citez, spunea: „Frate Onisim, dacă un om e pocăit cu adevărat și vaca trebuie să știe”. Iar vacile pe care le pășteam noi știau bine asta. Erau cele mai fericite vaci. Ne întâlneam cu alți colegi de islaz, ale căror animale erau șchioape, flămânde, bătute. Ele nu aveau harul de a fi păstorite de un om ca fratele Mihai.

Toată ziua citeam din Biblie, apoi ca doi teologi din oficiu ne puneam a dezbate teme biblice. Iubea mult epistolele ioanine. Vorbea mult despre dragoste, acceptare, răbdare. Avea atâta putere ceea ce spunea, pentru că se vedea în faptă. Când slujea din Cuvânt trebuia să fii ochi și urechi, avea o voce stinsă, domoală și o blândețe excepțională. Mă iubea mult. Și eu îl prețuiam asemeni. A lăsat o familie mare în urmă. Copii și nepoți statornici pe cale, slujitori și cu mult bun simț.

E mare lucru să fii serios pe Calea Adevărului o zi, un an, zece, dar când statornicia atârnă în câteva decenii legate unul de celălalt, și se apropie considerabil de un secol chiar, e cu mult mai apreciabil. Aceștia sunt oamenii pe care îi încununează Dumnezeu cu laurii eternității. Oamenii din categoria cărora îmi doresc să fac parte. Și nu sunt puțini. Chiar dacă trec neobservați de noi, poate, iar societatea nu îi promovează pentru că nu sunt rezonabili breaking news-urilor, prin urmare nu dă doi bani pe ei, dar ei sunt suficient de prețioși ca Hristos să își dea viața pentru ei. Ioan îi vede o gloată foarte mare. Iar asta contează cu adevărat. Sfinții vorbesc doar în termenii eterni, nu se umilesc împărțind clipe.

Drum bun, frate Mihai! La revedere!

Fișa de evaluare avea ca activitate didactică inclusiv unirea mai multor litere, care în final redau chipul părinților lui Isus. Toți copilașii clasei zero lucrează de zor, doar el se uită abătut când la un copil, când la altul, dar nimic nu pare a-l inspira. Este vorba de elevul B, un copil minunat, frumos, cu ochii de culoarea cerului senin de Mai, dar dioptriile lui neobișnuit de mari nu îi permit să desăvârșească opera lui.

„Domnu’, să știți că B a măzgălit toată fișa” exclamă unul dintre colegi. Mă apropii de băncuța lui mică, toate creioanele colorate au vârful rupt, liniile erau trase foarte dezorganizat, parcă la nimereală, asist la niște măzgălituri practic, ce făceau obiectul unei ușoare batjocori a colegilor. Îi invit pe fiecare să își vadă de fișa lui, apoi mă așez lângă B și împreună trecem la treaba. „Hai să facem împreună” îi spun lui B, apoi începe munca. Aveam o fișă de lucru nouă, dar am dorit să lucrez pe opera lui, să revendic ce el aproape a făcut imposibil de reparat.

Am tocit o radieră până am șters toate urmele adânci de creion trase în cel mai dezorganizat mod, am ascuțit toate creioanele colorate. A fost o muncă acerbă, erau multe linii false, aforme și ieșite total din peisaj. Apoi cu o culoare închisă am trasat conturul și am început a lucra la noua operă. La final am votat cel mai frumos desen. În unanimitate clasa a votat desenul lui B ca fiind cel mai frumos. Ochii senini și umezi sclipeau pe sub neobișnuitele dioptrii, iar cu strabismul său avansat încerca să mă localizeze pentru a-mi mulțumi de ajutor.

Asemenea elevului B, m-a găsit și pe mine Hristos, supărat, încurcat în știință, neputincios și cu opera vieții mele denigrată și murdărită în ultimul hal de măzgăliturile negre ale păcatului. Cu privirea caldă a venit spre mine, a luat radiera iubirii Sale în formă de cruce, a șters toate măzgăliturile faptelor mele, bune și rele. El era așezat lângă mine, lucra pentru mine, mă iubea doar pe mine, dar eu nu îl cunoșteam. Apoi, ca un Maestru, a început a dăltui cu o cromatică divina caracterul meu etern. Probabil că sunt demoni și oameni invidioși pe mine și pe tine, spunele că nu e lucrarea ta sau a mea, este opera Marelui Maestru.

El, Dumnezeu, a coborât la nivelul nostru. A luat inima noastră, a schimbat-o asemenea chipului slavei Sale. Ne-a încredințat-o nouă, iar în curând începe eterna premiere. Nu te uita la măzgăliturile tale, nici la păcate, nici la slăbiciuni, nici la lipsuri. Uită-te la Hristos! Dă-i lui inițiativa mântuirii tale, cârma vieții tale și va face din măzgăliturile faptelor, bune sau rele o operă de artă. Pe care o va pune în expoziția cerească în fața îngerilor și a lui Dumnezeu Tatăl.

Desenul lui B e cel mai frumos! Pentru că profu’ i-a dat o mână de ajutor. Opera ta sufletească va străluci, dacă o lași pe mâna Marelui Maestru și Creator, ce poartă iscălitura scrisă cu sânge a lui Isus. Iubirea hristologică e capabilă de a sculpta cele mai frumoase caractere!

Conferință pe zona de Sud a Austriei.

Când Sami Vlad mi-a dat tema: ÎNCHINAREA, am luat-o ca un privilegiu și cu o doză de relaxare. Am prelucrat puțin tema și am pledat pentru: ÎNCHINAREA- SPECTACOL SAU PREZENȚĂ DIVINĂ. Habar nu am avut în ce mă bag. Și ce bine că m-am trezit în această „horă”. Aveam impresia că știu cu ce se mănâncă închinarea, dar destul de târziu am realizat ce înseamnă Închinarea în Duh și în Adevăr. Alături de voi, tineri minunați din acest petec de străinătate.

Nu mai vreau să amintesc nimic din parcursul conferinței, cu atât mai mult că am ținut cele două seminarii despre închinare. Plec de la ultima seară. De la mocheta plină de lacrimi, de la rugăciunile înflăcărate de implorare a iertării. Simțeai pur și simplu slava lui Dumnezeu care umplea Templul, parcă auzeai zornăind lanțuri ale fărădelegii tăiate de îngerii lui Dumnezeu. Un murmur sfânt de rugăciune a rededicării vuia în adunare. Băieți și fete proșternuți cu fața la pământ înaintea Regelui etern. Simțeai pur și simplu adierea Duhului Sfânt, care mângâia rănile sentimentale și spirituale, dar și leziunile survenite pe frontul spiritual.

Nu ai mai fi vrut să se termine niciodată această minunată mireasmă a prezenței divine. Am ieșit afară pentru a reuși să-i ajut pe cei din spate. Când am deschis ușa, era să calc pe piciorele tinerilor îngenuncheați. Culoarele erau pline de suflete prăbușite în închinare adevărată. Am chemat slujitorii să ne rugăm împreună pentru ei. Când s-au ridicat de pe genunchi, le strălucea fața ca Soarele de mai.

Acum, când nu doar că am învățat ce este închinarea adevărată, ci ne-am închinat cu adevărat, abia astept să susțin cele două seminarii. Am învățat să mă închin.

Vă mulțumesc frate Daniel (păstorul Bisericii Maranata), Sami Vlad, Ruben (Liderul național), sora Simona, care e uimitor de ospitalieră. Și voi toți, băieți și fete doritori de creștinism viu, real. Voi cu viorile și toate instrumentele voastre, voi care prin vocile minunate urniți morții din morminte. Vă îmbrățișez! Sunteți frumoși! O parte din mine a rămas la voi. Da, pentru, că fiecare slujire rupe câte puțin din noi. Iar când nu mai rămâne nimic, murim! Dar vom continua să existăm prin voi. Prin operele scrise, prin poezii, predici, slujire. Toate acestea le facem indicând spre Marele Maestru, spre Piatra din capul unghiului. Spre Hristos, nădejdea învierii noastre.

Am venit mai bogat acasă. Mai bogat în închinare, în prieteni, în părtășie. Voi m-ați îmbogățit cu rafinamentul și seriozitatea voastră. Așteptăm vești bune!

Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine și frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească. Isaia 29:13

Sunt cuvinte ieșite direct din gura lui Dumnezeu. Fără interpretare. Fară intermediari. Fară mierea prozodiei. Fară figuri de stil, ci pur și simplu, antropomorfic vorbind, Dumnezeu pune inima pe tavă în fața profetului Isaia și îndrăznește să mărturisească sentimentul pur, necenzurat pe care îl are vis-a -vis de poporul ales.

Ce constată Dumnezeu de fapt? Un popor ancorat în obiceiuri, expert în tradiții și orânduiri omenești, tare în retorică, bun de gură, galant în declarații, dar vorba domnului Iancic: „tipic, tipic și la inimă nimic!” Aceeași constatare divină în textul citat mai sus. Inima, sentimentele, realitatea erau departe de cer. Și în fond asta e ceea ce contează. Inima, fapta.

Concluzionând, te-aș invita să faci o analiză introspectivă. Ce vei găsi acolo? Care este timpul pe care îl petreci cu adevărat în prezența celui Sfânt? Cât de des comunicați? Dacă ai acorda soției/soțului timpul pe care îl aloci divinității, ar fi o familie fericită și mulțumită? Să nu ne îmbătăm cu apă rece! În fond avem mare nevoie de redefinire a creștinismului nostru, care trebuie să conțină în formulă și noțiuni ca: relevant, activ, autentic, roditor, real, viu, neprihănit.

Noi aici cu ale noastre, El în cer cu ale Lui. Oare nu e doar un fenomen de psihoză pe care ni-l auto-inducem? Încercând să găsim acel minim confort intelectual, împăcându-ne cu noi înșine? Ne înșelăm! Dumnezeu vrea creștini plini de roadele neprihănirii. Acesta este singurul creștinism validat de Dumnezeu. Altfel, trăim doar o formă de religiozitate platonică, fără esență hristologică. Noi facem imposibilă relația cu Dumnezeu, dar este atât de posibilă prin Hristos!

Înapoi la bază! Înapoi la cruce! Înapoi la Biblie! Înapoi la fapte! Doar așa vom reuși a convinge inima să urmeze îndeaproape vorbele noastre.

E pueril să întreb dacă ai fost dezamăgit vreodată în viață? Oricine ai fi tu, cel care citești aceste rânduri. Dezamăgirea se mănâncă pe pâine, e doza pe care o mâncăm aproape zilnic. Chiar dacă ne încăpățânăm să o respingem.

Am fost dezamăgit de prea multe ori în viață pentru a mai fi surprins la noile țepe. Așa că am încercat să creionez câteva beneficii ale dezamăgirii, care te vor ajuta să nu clachezi, să nu fii depresiv și vulnerabil. Citește cu atenție, poposind zece secunde în dreptul fiecărui beneficiu, apoi, îți promit că la finalul lecturării cu interes, inima ta va fi vindecată, iar tu vei fi cu mult mai puternic și mai înțelept.

33 de beneficii/avantaje ale dezamăgirii. Scrise la vârsta de 20 de ani.

Dezamăgirea:

1. Te face mai precaut;

2. Te sensibilizează;

3. Îți face cunoștință cu realitatea;

4. Te ajută să cunoști cu adevărat prietenii, partenerii în afaceri, apropiații;

5. Îți repatriază mintea la locul ei;

6. Te aduce cu picioarele pe pământ;

7. Coboară cerul mai aproape de tine;

8. Îți selectează prietenii;

9. Organizează întâlnirea între tine și Dumnezeu;

10. E alarma care te ajută să te trezești mai repede din așternutul încrederii în om;

11. Te face mai realist și mai credincios;

12. Îți predă lecția smereniei;

13. Îl readuce pe Dumnezeu la locul Său de Suveran al vieții tale;

14. Te transformă într-un indeferent sensibil;

15. Îți definește prioritățile vieții;

16. Te ajută să îți vezi lungul nasului și să îți vezi de treaba ta;

17. Decojește varul de pe „morminte”;

18. Divulgă pasta fățărniciei și a vicleniei;

19. Te ajută să eviți repetarea unui eșec iminent;

20. Trezește bărbatul/femeia din tine;

21. Activează gândirea profundă;

22. Surpă zidul năuc al idealismului și te pregătește pentru căsătorie;

23. Fiecare dezamăgire este o cărămidă a zidului probității;

24. Face mai roditor izvorul lacrimilor și purifică omul lăuntric;

25. Albește caracterul;

26. Disciplinează temperamentul;

27. Îți definește conturul personalității;

28. Întărește imunitatea relațională;

29. Contribuie la procesul maturizării tale;

30. Te face mai puternic;

31. Devii mai econom în declarații;

32. Îți dă forța de a pune piciorul în prag;

33. Te învață să te rogi.

Nu te răzbuna. Te rog! Răzbunarea nu e arma înțelepților. Nu întoarce rău pentru rău. Spunea Mântuitorul. Nu răspunde cu aceeași monedă! Contribuie/lucrează la un caracter mai bun. Învață din aceste beneficii ale dezamăgirii. Știe Dumnezeu, dar și tu câți oameni ai dezamăgit. Și eu deasemenea pe câți am dezamăgit.

Haideți să ne ridicăm ca pasărea Phoenix din propria cenușă. Să învățăm. Să credem. Să iubim și să mergem mai departe.

Plan roșu de intervenție! Aș recomanda un plan roșu de responsabilitate. 1200 (o mie două sute) de oameni au murit anul acesta în România din cauza neatenției. Alte câteva mii au fost rănite. Asta pe timp de pace. Din câte știu, nu e război în țară. Sau… este? E luptă crâncenă pentru supraviețuire.

Fac un apel la responsabilitate! E vorba, în nenorocirea de astăzi, de un camionagiu obosit. Alții au fost beți, alții drogați. Mai opriți-vă! Avem copii care ne așteaptă, avem familii care depind de noi. Asumați-vă răspunderea când vă urcați la volan. Dacă nu începem să schimbăm ceva la noi înșine, nu se va schimba nimic. Știu că s-au ieftinit mult bolizii Diesel din Europa, dar viețile rămân la fel de scumpe. Lăsați liveurile și mesajele pe telefon în mers, care sunt mai periculoase ca stupefiantele la volan!

Este atât de scumpă o viață. Dar 1200 într-un singur an? Dar mii în ultimii ani? E adevărat că avem infrastructura pe care o știm, o vedem, dar până peste 100 de ani când se mai schimbă ceva, haideți să luăm măsurile care ne sunt la îndemână. Conduceți prudent! Fără viteză! Cu mintea limpede! Un accident e mai mult decât un eveniment rutier intens mediatizat, e vorba de vise întrerupte, orfani lăsați pe drumuri, râuri de lacrimi în urmă. Mă preocupă fenomenul, fiindcă parcurg aproximativ 60.000 de km pe an în România. Aș vrea să îi știu în siguranță pe toți șoferii care se întâlnesc pe drum cu mine. Fă la fel și tu!

Stop accidentelor! Viața are prioritate!

Am încercat să sap după semnificația numelui Cozma. In greaca veche „kosmos”, cuvânt de la care derivă numele propriu Cozma, avea doua sensuri: „ordine” si „ornament, podoaba”. Primul dintre acestea este continuat de actualul „cosmos”. Al doilea sens al lui „kosmos” s-a pastrat in derivatul cosmetic. Dacă citești semnificația numelui, cu siguranță Dumnezeu a împodobit, a ornamentat cu har divin un caracter smerit și de o modestie rară, așa cum îl știm noi pe Cozma. Așa a hotărât Bunul Dumnezeu să-l hăruiască pe slujitorul lui.

Cozma Gavrilaș, înainte de orice, a fost un Om. Îl cunosc de 20 de ani, înainte chiar ca fratele său, George Gavrilaș, să îmi devină păstor. Chiar mai mult, George a fost omul care m-a susținut în ce privește slujirea. Niște oameni slujitori, cu părinți slujitori. Revenind la Cozma, este omul care a trecut pe vârful picioarelor pe pământul acesta gălăgios. Nimeni nu l-a văzut certându-se cu cineva, nu i s-a auzit glasul pe ulițe. Ultima dată când m-am întâlnit cu el era în fața farmaciei din Agrișu Mare (satul lui natal). Era cu o bicicletă folosită pe post de baston, de care se sprijinea în deplasarea lui lentă spre casă. Spre casa pământească mergea încet, dar se pare că spre casa eternă s-a cam grăbit. De fapt nu a făcut decât să strige „prezent” la linia de final. Am vorbit câteva minute cu el, nu știam că va fi ultima noastră convorbire. Lăsați o vorbă frumoasă și dulce în urmă, că nimeni nu poate garanta că nu va fi cea din urmă.

Cozma a fost un om simplu și discret. Așa cum Mihai Eminescu îl descrie pe Mircea cel Bătrân: „Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Un om discret, modest, serios, un creștin adevărat, pe care strălucea atât de proeminent chipul lui Hristos. Așa îl știm noi pe Cozma. Era fascinant să schimbi câteva cuvinte cu el, după o zi agitată, stresantă; simplul fapt că te strângea cu mâna lui uscățivă de mână, dacă mai și ascultai vocea lui călduroasă, era ca o teleportare în veșnicie.

Nu a lăsat o văduvă în urmă, pentru că nu era căsătorit. Nu a lăsat nici orfani. Nu a lăsat nici vreo carte scrisă, dar a lăsat un nume bun. Dar a mai lăsat ceva, a lăsat o vioară, pe care atunci când o punea pe umăr și înclina urechea stângă spre ea, vedeai un sfânt care se închină cântând, iar notele curgeau ca un tril angelic. Aceasta era adevărata închinare.

Când Cozma începea cu vocea lui atât de caldă și adesea slăbită, dar vie și plină de viață duhovnicească- și dacă stâncă în pustie erai, asemenea stâncii lovită de Moise, era imposibil să nu lăcrimezi. Când începea să cânte cântări ca: Preaiubitul meu e unul fără seamăn pe pământ sau Suferință, școală sfântă, cerul se deschidea asupra lui și timpul se oprea în loc.

Ai plecat, prietene și frate Cozma! Devreme! Poate prea devreme! Tu ai ajuns mai repede la destinația finală, pe care noi o credem, o predicăm și o așteptăm. Ca să citez din repertoriul lui Cozma, el a mers la Preaiubitul lui, promovând și școala sfântă a suferinței.

Toți cei care l-ați cunoscut și care sunteți mulți, învățați de la Cozma blândețea, bunul simț, decența, discreția, smerenia, simplitatea și viața hristologică practică. Puteai să mai trăiești, frate drag. Și dacă o sută de ani trăiai, nimeni nu ar fi fost deranjat de viața ta atât de discretă. Dar Dumnezeu ți-a rânduit să trăiești doar jumătate de sută.

Frate Cozma, tu ai ajuns la odihnă, noi mai avem a lupta cu înverșunare. Tu ai învins taurul firii pământești, noi încă suntem în război deschis cu el. Tu l-ai biruit pe diavolul, care nu mai are putere asupra ta, pe noi încă ne mai necăjește zilnic. În concluzie, e mai ferice de tine. Ești în siguranță în prezența lui Dumnezeu. Așteaptă-ne! Mai e puțin!

Aici găsim una dintre cântările sale pline de har:

99,9 % din comunicarea iubirii se face fără vorbe!

[4]Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
[5]nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău,
[6]nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
[7]acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. 1 Corinteni 13:4-7

Trebuie să vorbim. E chiar recomandat dialogul în familie, dar unul al epitetelor, vorbelor dulci, încântătoare, frumoase și pline de afecțiune. Acesta este singurul accept al dialogului în sănătatea unei relații. Atat în aspectele asupra cărora cădem de acord, cât și atunci când vedem lucrurile diferit. Bun! Și ce să facem în restul timpului, dacă nu ne înțelegem? Iubiți-vă!

1. Afecțiune. Arătată în toate formele ei. Lipsa afecțiunii în viața de familie inhibă, crează confuzie, frustrare și dezechilibru emoțional. Afecțiune se arată pur și simplu, fără prea multă teorie. Dumnezeu a rânduit ca noi să ne căsătorim spre mângâierea și confortul celuilalt. Prea multul nostru egoism generează preamulta noastră lipsă de afecțiune și insensibilitate față de celălalt.

2. Îmbrățișarea. Sociologii vorbesc despre faptul că o îmbrățișare de câteva secunde este mai eficientă ca o ședință de o oră la psiholog sau consiliere spirituală. Îmbrățișați-vă cât mai mult și cât mai des, vorbesc de viața de familie. Un copil are nevoie de minim 14 îmbrațișări pe zi să se simtă iubit. Dacă o soție ar avea nevoie de zece îmbrățișări pe zi, atunci un bărbat de doisprezece:). Noi, bărbații, suntem mai alintați din fire. Nu aveți voie să ieșiți din casă fără să vă îmbrățișați, nici să intrați în casă fără să vă îmbrățișați. Îmbrățișarea este un ingredient obligatoriu în prepararea iubirii, ca sarea în bucate sau mierea în ceai;)

3. Respect. Acopere totul. Un partener umilit, criticat prea des, disprețuit, necomplimentat, jignit, se poate transforma într-un dușman conjugal. Folosind brutalitatea și violența fizică și verbală, află că îți construiești acasă un partener care abia așteaptă să pleci de acasă, și ești ca o pacoste pentru el când te apropii de casă. (Sunt mărturii pe care le-am cules de pe teren. Și credeți-mă, sunt multe!) Lipsa de respect față de partener arată lipsa de educație și bun simț a ta, respectul față de soț/soție arată respectul față de tine însuți în primul rând. Un om care se respectă nu-și va jigni niciodată partenerul. Greșești? Cere iertare! Ți s-a greșit? Acoperă cu iertare!

4. Umor. Nu omor! UMOR. Studiile arată că relațiile care nu sunt piperate cu zâmbete și umor sunt cele mai nefericite. Nu fiți acri, posaci, încruntați. Fiți veseli, fericiți, încântați, zâmbitori, folosiți glumițe inteligente, acestea vor presăra arome exotice peste relațiile voastre. Nu vă pierdeți niciodată abilitățile de a fi copii, de a vă juca, de a vă lăsa uimiți, de a reacționa cu wow! Arătați vitalitate, eleganță și bun simț. Tocmai m-am întors din Italia. Sunt incredibili italienii ăștia. Sunt oameni cu zâmbetul pe buze, călduroși, glumeți, plini de viață. Noi românii parcă suntem cu capul plecat și crispați chiar și când ne merge bine, nu doar când ne-a omorât vulpea șapteșpe găini.

5. Entuziasmul. Dragostea se bucură de adevăr. Unde e fals și minciună e neîncredere și nefericire, iar iubire adevărată niciodată! Aristotel spunea că entuziasmul este fundamental în obținerea de rezultate cu succes. Cu atât mai mult în căsnicie. Anemia emoțională, plictiseala și lenea pot dăuna grav vieții de cuplu. Arătați-vă entuziasmați, energici și plini de viață atunci când sunteți acasa. În general omul arată energie și vitalitate la locul de muncă față de niște străini, iar familia îl știe doar obosit, ramolit, nervos și lipsit de cheful vieții. Creați cadrul în care copiii și partenerul de viață să vă descopere bucuria, zâmbetul, energia și buna dispoziție. Sunt recomandate cât mai multe acțiuni, jocuri, activități comune cu toată familia. Dragostea se bucură.

6. Nu invidiază. Dragostea nu pizmuiește. Nu mai are ce, nici de ce. Atâta timp cât în familia mea este un colț de rai, ce să mai invidiez, un ciob de iad? Când soția mea este cea mai frumoasă pentru mine și copiii și casa și sunt mulțumit și mulțumitor lui Dumnezeu, invidia este anihilată și fără sens.

7. Rugăciunea. Pentru că Dragostea este Dumnezeu însuși, nu putem vorbi de dragoste fără a include pe Dumnezeu în formula ei. Momentele petrecute în rugăciune împreună cu cele mai dragi ființe, aduc cea mai minunată variantă a fericirii. Pentru că rugăciunea te face mai bun, îți ceri iertare, ierți, primești răbdare. Rugați-vă în fiecare seară. Dacă fiecare familie ar proceda așa, ar intra avocații matrimoniali în faliment, pentru că nu există problemă care să crească atât de mult pe parcursul unei zile, încât să nu poată fi rezolvată seara. Dar dacă ne rugăm o dată pe lună și tot la fel de „des” ne și cerem iertare, normal că problema se amplifică si nu o mai rezolvă decât tribunalul. Dar tribunalul o rezolvă sacrificând familia, ori Dumnezeu rezolvă problema fără a leza în vreun fel familia, ci dimpotrivă, o face mai puternică.

8. Sincerite. Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. În rețeta iubirii adevărate nu există otrava păcatului sau a minciunii, care e tot mare păcat. Iubirea adevărată se bazează pe sfințire, sinceritate, transparență și bun simț. Minciuna este ciuma care aduce după sine cutremurul care poate distruge căsnicia, dacă nu există îndreptare.

9. Încredere. Crede totul. Dragostea nu va obliga pe nimeni să jure sau să ceară dovezi și martori. Dragostea care este curată comunică verbal prin „da” și „nu”. Fără a cere blesteme și juruințe. Ea crede. De ce? Petru că e sinceră și știe pe cine are lângă ea, dar mai știe și ce este în inima ei. Încrederea în partener îi va mări foarte mult stima de sine, iar omul în care ai încredere este mai fericit, hotărât, determinat, iar rezultatele vor tinde spre foarte bine.

10. Modestie. Dragostea nu se umflă de mândrie, nu se laudă, nu se poartă necuviincios. Oricât de bine i-ar merge iubirii, niciodată o persoană iubită nu se va lăuda singură. Un om lăudăros este acel om flămând de apreciere și complimente, care cerșește atenția asupra propriei persoane prin lăudăroșenie de sine. Compensează prin asta ceea ce partenerul nu îi oferă. Dragostea adevărată nu conține vulgarități. O persoană se vede de la o poștă dacă este iubită sau nu după îmbrăcăminte. O femeie lasciv îmbrăcată spre exemplu, este flămândă de atenție, apreciere și iubire. Iar în public se va echipa ca atare. Oricât de fericită ai fi, nu te lăuda. Cine e neiubit se afișează în public, în realitate sau virtual.

Dacă vom citi și împlini cu atenție ceea ce am punctat mai sus, partenerul va rămâne fără replică, fără cuvinte. Deci dragostea se vede în fapte, în gesturi, tandrețe, eleganță, afecțiune, rugăciune, bun simț. Dragostea se demonstrează. Dacă nu se demonstrează, atunci relația va conține 99,9% cuvinte, dar jignitoare, înjurături, strigăte, urlături, trăznete și fulgere, umilințe, violență, conflicte și faliment.

Haideți să revenim la definiția reală a iubirii. Cea izvorâtă din Dumnezeu. Și vom avea familii mai puternice, mai vii, mai fericite și în consecință o biserică și apoi o societate mai puternică.

Ați fost Duminică la biserică? Întreb copiii claselor I și a II-a. Unii au răspuns Da, alții Nu. Apoi am încercat să aflu niște motive pentru care nu au fost la biserică elevii. Unul într-un fel, altul în alt fel. Fiecare în mod aproape rușinat încearcă să ticluiască scuzele lor, la fel de puerile.

Unul dintre copii m-a impresionat în mod special. „Domnu’, eu nu am mers la biserică pentru că s-a îmbolnăvit bunica”. „Dar părinții tăi? De ce nu ai mers cu ei?” Face o pauză suspectată de meditație, apoi zice cu aere de om mare: „Ei nu au vreme de biserică domnu’. Ei cu piața, picnicul. Dacă nu mă ia bunica, eu nu pot să merg, e bolnavă acum, dar când se face bine o să merg”.

O ador pe bunica asta. Sper să se facă bine cât mai curând. E bunica ce reușește a ține în viață bisericile pline de igrasie ale satului românesc. Din nefericire, partea activă a bisericii practicante este formată din pensionari bătrâni, care în vacarmul războiului tehnologic, reușesc cu greu a mai smulge câte un nepot din casa părinților, prea ocupați cu prea multă activitate seculară.

Privesc cu foarte mare îngrijorare viitorul, plecând de la această formă de interes sau mai degrabă dezinteres, ce se întinde ca o plagă națională. Când vor pleca din bordeiele lor, aceste bătrânele vor lua cu ele în mormânt și biserica. Vor mai rămâne doar liliecii și porumbeii și podurile pline de viespi.

Odată cu acest fenomen, se va înțelege în sfârșit că biserica înseamnă oameni, mădulare vii în Trupul lui Hristos, iar nu pietre și tablă zincată. Stimați părinți! Mergeți la biserică! Duceți-vă copiii la altar! Învățați-i respectul față de Dumnezeu! Spuneți-le că sunt veșnici! Că au suflet! Că sunt după Chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Învățați-i să își hrănească și sufletul! Ei nu au independență volițională. Ei nu pot merge singuri, ei (copilașii) trebuie duși la biserică. Trebuie să fie stimulați, încurajați și determinați la acțiune. De aceea, responsabili pentru ei și viitorul lor suntem noi adulții, părinții, tutorii lor.

Dă Doamne sănătate bunicilor, nepoților, dar mai ales părinților, care au cele mai multe resurse pentru slujire și implicare. Altfel vom avea un efectiv neputincios format din bunici prea bătrâni să mai impresioneze și nepoți prea fragezi pentru a resuscita ceva. Ne facem timp pentru multe, mai puțin pentru suflet. Avem o biserică și bătrână și bolnavă și la fel de neputincioasă. Gândiți-vă că părinții de astăzi sunt bunicii de mâine. Întreb: oare vor mai ști drumul spre biserică copiii copiilor noștri?

Avem speranțe. Credem. Așteptăm o trezire spirituală. Pare imposibil. Știu. Dar e dreptul fiecăruia la speranță.