Nu vorbim despre vedete. Nu calculăm milioane de euro. Nu avem treaba cu soția lui Pique, nici cu discurile ei câștigate. Nu. Aici numărăm literele, și abia dacă reușim să alcătuim un cuvânt inteligibil.

Da, este vorba de Shakira, o fetiță frumoasă, cu ochii negri strălucitori, cu mult bun simț, cu un număr de frați cu două zecimale, cea mai mare parte dintre ei pe la protecția copilului, din motive ușor intuitive. Shakira este în clasa a III-a, dar ne luptăm să o ajutăm să-și iscălească numele până pe clasa a IV-a. Intuim că nu va mai veni la școală după aceea.

Cred că putem facem mai mult decât să dăruim celor nevoiași hrană sau îmbrăcăminte.

Haideți să ducem slujirea la un alt nivel. E nevoie de voluntari la alfabetizare, la educație, la cursuri gratuite de igiena, la consultare voluntară a ochilor, a dinților, lucruri care vi se par normale și accesibile, dar care pentru unii copii nevinovați sunt atât de inaccesibile. Care e vina lor că s-au născut în familii cu probleme și cu multe minusuri, în multe domenii?

Dacă simți chemarea la slujire adevărată, fă o excepție și lasă-i bisericii pe oamenii care au chemare la această slujire, si hai pe teren între ei, între nenorociți, între cei naivi, mici, nevinovați. Haideți să-i consultăm, să îi despăduchem, să îi tundem, să îi învățăm să-și taie unghiile și astfel am avea onoarea să-L slujim pe Hristos însuși. Niciodată Hristos nu te va întreba la câte programe ecleziale ai participat, însă te va întreba ce ai slujit cu darul pe care ți l-a dat, nu câți bani ai câștigat cu el.

Drept răspuns, Împăratul le va zice: Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut. Matei 25:40

Gem azilele de bătrâni care se sting în propriile depresii, îi strivește singurătatea și abandonul copiilor pentru care și-au vândut gâștele și nucile din pod să își termine liceul sau facultatea, iar astăzi nu mai dau un telefon. Fii aproape de ei! Vorbește cu ei! Ascultă-le povestea! Sunt multe Shakire în jurul nostru, dar suntem prea ocupați cu noi înșine sau orbiți de propriul ego să le mai vedem.

Observă cât mai mulți amărâți și nu vei trece neobservat în înfricoșata zi a Judecății. Dimpotrivă, putea-vei aștepta nerăbdător răsplătirile dumnezeiești.

Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine și frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească. Isaia 29:13

Când vorbește primarul la o ceremonie, e liniște deplină. Când poliția îți prezintă contravențiile stai plin de emoții. Dacă bunicul sau bunica pe moarte spune ceva pe un ton sacadat, toată lumea e ochi și urechi. Atunci când Dumnezeu vorbește macrocosmosul îngheață!

De această dată Dumnezeu subliniază duplicitatea spirituală, arată prefăcătoria omului religios de ochii lumii. Acesta e genul de creștin care e mai preocupat de impresia pe care o lasă în jur, decât fondul de credință reală și vie. Mă cinstește cu buzele. Tare buni suntem la declarații! Tare profesioniști suntem la vorbe! Foarte pregătiți la teorie! Dar toate acestea sunt în nonsens fără viață hristologică. De ce? Pentru că inima a emigrat în spațiu. În societate suntem politicoși, zâmbitori, prietenoși, plini de generozitate față de aceeași oameni pe care, cinci minutr mai târziu îi vorbim de rău, îi ironizăm și avem dublă măsură. Omul și demonul, sunt singurele ființe din univers capabile de acest teatru, pe cât de ieftin, pe atât de infernal.

Dar inima lui este departe de Mine. Este incredibilă capacitatea lui Dumnezeu de a iubi. Dorința Lui de a ne avea aproape. El dorește să ne iubească, să ne strângă la piept, să ne ofere toată afecțiunea Sa. Dar păcat! În fiecare zi îi întoarcem spatele. Rămânem reci și indiferenți la toată afecțiunea Lui. Dureros! Iubire irosită în fiecare secundă. Pe buze cântare, iar în inimă afaceri. În gură cuvinte, iar cu mintea pe coclauri. Cu trupul în biserică, dar cu duhul și rațiunea în cosmos. Această disproporție umană, voită și conștientă atrage după sine consecințe. Oferă doar amăgirea unui confort spiritual temporar, dar în fond te usucă pe interior.

Și frica pe care o are față de mine, nu este decât o învățătură de datină omenească. Percepția greșită despre Dumnezeu, naște prejudecăți acțiuni greșite față de divinitate. Datinile omenești și băbești, L-au transformat pe Dumnezeu în optica noastră într-un jandarm care stă cu bastonul să pedepsească pe cel nelegiuit. Iar Hristos se revelează oamenilor ca Blândul Păstor, plin de bunătate și milă, și doritor de a face bine.

Frica trebuie să fie rezonabilă și corectă, manifestată prin respect și onoare pentru Creatorul nostru și Tată. Haideți să îl facem fericit pe Dumnezeu! Să chemăm inima acasă când vorbim! Să invităm și rațiunea când ne închinăm, astfel vom aduce o închinare plăcută cu evlavie și cu frică. Evr. 12:28. Altfel, am umple altarul cu vorbe, dar inima rămâne rece și neprelucrată de Duhul lui Dumnezeu. Iată un exemplu de autoînșelare!

Fost călugăr al ordinului Domininucan, Girolamo Savonarola, pe lângă contribuția activă la renascentismul european, a reușit la sfârșitul Evului Mediu să aducă orașul Florența la o moralitate pe care nu a mai cunoscut-o până atunci. Prin predicile sale înfocate împotriva luxului, opulenței și promiscuitații spirituale, a convins vrăjitoarele să aducă în piața publică a orașului cărțile lor, unde le ardeau în foc. Inclusiv artiștii cu picturile de tip nud, aruncau propriile creații în văpaie, hainele luxuriante și toate obiectele oculte.

Dacă a fost bun, am văzut un mare profet al timpurilor noastre; dacă a fost rău, am văzut un mare om. Deoarece, dincolo de erudiția sa, trebuie să admitem că dacă a fost capabil să inducă în eroare o lume întreagă timp de atâția ani, în probleme atât de importante, fără a se dovedi că a mințit, trebuie să fi avut o minte înțeleaptă, talent și inventivitate. (Francesco Guicciardini, Istoria Florenței cap VI.

Niccolo Machiaveli deasemenea face afirmații pertinente despre el: Venețienii sunt departe de a se considera ignoranți și mărginiți, și cu toate acestea Fratele Girolamo Savonarola a reușit să-i convingă că Dumnezeu îi vorbește acestuia. Nu am pretenția de a judeca dacă acest lucru este adevărat sau nu, deoarece trebuie să vorbim cu respect despre un om atât de mare. Discursul, Cartea 1, Cap. XI.

Studiind despre el în perioada studenției, pe lista reformatorilor europeni, am ținut mult să vizitez ceva urme ale lui. Am mers în piața centrală a orașului Florența sau Firențe și sincer am rămas marcat de tratamentul istoriei. Înconjurată de statui mari sculptate în piatră, majoritatea nud, în mijlocul unei mulțimi sufocante, între pietrele vechi de milenii găsești o placă arămie pe care scrie câteva lucruri în latină despre Savonarola.

Am vrut să fac o poză. Și am reușit cu greu. De ce? Zeci de tineri și tinere cu părinții lor cu tot, puneau picioarele pe placa memorială, unde se pozau probabil pentru a încărca pe Instagram. Am fost curios de acest gest. Și întrebând, am aflat răspunsul halucinant. Condamnat fiind la moarte la 23 mai 1498, fiind ars pe rug în piața centrală, în fața palatului principal al familiei de’ Medici.

Pe locul rugului unde a fost ars, s-a construit o piatră memorială care să fie călcată în picioare de toți pelerinii care vor traversa Florența. Cenușa a fost aruncată în apele râului Arno. Așa se explică moda de a face selfie cu tenișii pe placa comemorativă a unui om cinstit moralicește, iar apoi să se laude cu asta. E cool să calci memoriile sfinților în picioare! Ba încă va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduc o slujbă lui Dumnezeu. Ioan 16:2

La mai puțin de 500 de metri de centru, într-o clădire istorică, găsești âteva zeci de români, Biserica Maranata se luptă să perpetueze neîntinate învățăturile Mântuitorului. Am avut momente memorabile împreună cu ei timp de două zile. Am cunoscut oameni deosebiți, tineri energici și doritori de sfințire. Sunt tinerii care în urmă cu câteva luni s-au predat Domnului în tabăra de la Edolo. Acum m-au invitat la botezul lor. Am mers cu mare bucurie.

Nu știam de la o oră la alta ce va urma. Dumnezeu avea să ne surprindă în mod extraordinar. O prezență a lui Dumnezeu care umplea inimile și Adunarea. A fost un weekend minunat. Ne-am despărțit în lacrimi. O parte din mine a rămas la voi. Dumnezeu vă iubește mult oameni frumoși, dar și pe mine că mi-a oferit ocazia de a vă cunoaște și a ne închina împreună.

Nu știm ce se va alege de memoriile noastre. Nu știu ce vor povesti contemporanii noștri care ne invidiază despre noi. Nu știu ce vor scrie pe placa noastră comemorativă. Cine va scuipa sau va vărsa o lacrimă peste mormântul nostru. Savonarola nu prea a avut de ales. Cel mai important lucru nu este dat de plăcile comemorative, nici de cuvintele frumoase de pe crucile noastre, important este ca numele nostru să rămână gravat cu aur în Cartea Vieții din ceruri. Noi așteptăm momentul răpirii și revenirea lui Hristos care ne va spulbera toate aceste temeri.

Va mulțumesc: Nicu, Daniela, Luci și toată familia Maranata. Sunteți minunați!

Sunt oameni despre care nu ai ce să zici după ce au murit. Sunt unii la care predici cu inima strânsă, pentru că nu au trăit demn. De alții se bucură satul și poliția și primăria. Sunt oameni care nu lasă o lacrimă în urmă. Dar fratele Mihai Bratu nu face obiectul acestei categorii.

Familia Bratu a fost si este o familie mare de oameni liniștiți și serioși. Fratele Mihai a fost colegul meu de islaz ani de zile. Pășteam vacile împreună pe Argelușa, meleaguri ale comunei Dofteana, jud. Bacău. Nu asta era meseria noastră de bază, dar a fost proba practică pentru actuala meserie. David, a fost un împărat excepțional pentru că a fost un baci consacrat. Era o bucurie să îmi vină rândul și să mă potrivesc cu el. Un om simplu, cu o față senină, nu l-am văzut o dată încruntat. Dacă ar fi să îl citez, spunea: „Frate Onisim, dacă un om e pocăit cu adevărat și vaca trebuie să știe”. Iar vacile pe care le pășteam noi știau bine asta. Erau cele mai fericite vaci. Ne întâlneam cu alți colegi de islaz, ale căror animale erau șchioape, flămânde, bătute. Ele nu aveau harul de a fi păstorite de un om ca fratele Mihai.

Toată ziua citeam din Biblie, apoi ca doi teologi din oficiu ne puneam a dezbate teme biblice. Iubea mult epistolele ioanine. Vorbea mult despre dragoste, acceptare, răbdare. Avea atâta putere ceea ce spunea, pentru că se vedea în faptă. Când slujea din Cuvânt trebuia să fii ochi și urechi, avea o voce stinsă, domoală și o blândețe excepțională. Mă iubea mult. Și eu îl prețuiam asemeni. A lăsat o familie mare în urmă. Copii și nepoți statornici pe cale, slujitori și cu mult bun simț.

E mare lucru să fii serios pe Calea Adevărului o zi, un an, zece, dar când statornicia atârnă în câteva decenii legate unul de celălalt, și se apropie considerabil de un secol chiar, e cu mult mai apreciabil. Aceștia sunt oamenii pe care îi încununează Dumnezeu cu laurii eternității. Oamenii din categoria cărora îmi doresc să fac parte. Și nu sunt puțini. Chiar dacă trec neobservați de noi, poate, iar societatea nu îi promovează pentru că nu sunt rezonabili breaking news-urilor, prin urmare nu dă doi bani pe ei, dar ei sunt suficient de prețioși ca Hristos să își dea viața pentru ei. Ioan îi vede o gloată foarte mare. Iar asta contează cu adevărat. Sfinții vorbesc doar în termenii eterni, nu se umilesc împărțind clipe.

Drum bun, frate Mihai! La revedere!

Fișa de evaluare avea ca activitate didactică inclusiv unirea mai multor litere, care în final redau chipul părinților lui Isus. Toți copilașii clasei zero lucrează de zor, doar el se uită abătut când la un copil, când la altul, dar nimic nu pare a-l inspira. Este vorba de elevul B, un copil minunat, frumos, cu ochii de culoarea cerului senin de Mai, dar dioptriile lui neobișnuit de mari nu îi permit să desăvârșească opera lui.

„Domnu’, să știți că B a măzgălit toată fișa” exclamă unul dintre colegi. Mă apropii de băncuța lui mică, toate creioanele colorate au vârful rupt, liniile erau trase foarte dezorganizat, parcă la nimereală, asist la niște măzgălituri practic, ce făceau obiectul unei ușoare batjocori a colegilor. Îi invit pe fiecare să își vadă de fișa lui, apoi mă așez lângă B și împreună trecem la treaba. „Hai să facem împreună” îi spun lui B, apoi începe munca. Aveam o fișă de lucru nouă, dar am dorit să lucrez pe opera lui, să revendic ce el aproape a făcut imposibil de reparat.

Am tocit o radieră până am șters toate urmele adânci de creion trase în cel mai dezorganizat mod, am ascuțit toate creioanele colorate. A fost o muncă acerbă, erau multe linii false, aforme și ieșite total din peisaj. Apoi cu o culoare închisă am trasat conturul și am început a lucra la noua operă. La final am votat cel mai frumos desen. În unanimitate clasa a votat desenul lui B ca fiind cel mai frumos. Ochii senini și umezi sclipeau pe sub neobișnuitele dioptrii, iar cu strabismul său avansat încerca să mă localizeze pentru a-mi mulțumi de ajutor.

Asemenea elevului B, m-a găsit și pe mine Hristos, supărat, încurcat în știință, neputincios și cu opera vieții mele denigrată și murdărită în ultimul hal de măzgăliturile negre ale păcatului. Cu privirea caldă a venit spre mine, a luat radiera iubirii Sale în formă de cruce, a șters toate măzgăliturile faptelor mele, bune și rele. El era așezat lângă mine, lucra pentru mine, mă iubea doar pe mine, dar eu nu îl cunoșteam. Apoi, ca un Maestru, a început a dăltui cu o cromatică divina caracterul meu etern. Probabil că sunt demoni și oameni invidioși pe mine și pe tine, spunele că nu e lucrarea ta sau a mea, este opera Marelui Maestru.

El, Dumnezeu, a coborât la nivelul nostru. A luat inima noastră, a schimbat-o asemenea chipului slavei Sale. Ne-a încredințat-o nouă, iar în curând începe eterna premiere. Nu te uita la măzgăliturile tale, nici la păcate, nici la slăbiciuni, nici la lipsuri. Uită-te la Hristos! Dă-i lui inițiativa mântuirii tale, cârma vieții tale și va face din măzgăliturile faptelor, bune sau rele o operă de artă. Pe care o va pune în expoziția cerească în fața îngerilor și a lui Dumnezeu Tatăl.

Desenul lui B e cel mai frumos! Pentru că profu’ i-a dat o mână de ajutor. Opera ta sufletească va străluci, dacă o lași pe mâna Marelui Maestru și Creator, ce poartă iscălitura scrisă cu sânge a lui Isus. Iubirea hristologică e capabilă de a sculpta cele mai frumoase caractere!

Conferință pe zona de Sud a Austriei.

Când Sami Vlad mi-a dat tema: ÎNCHINAREA, am luat-o ca un privilegiu și cu o doză de relaxare. Am prelucrat puțin tema și am pledat pentru: ÎNCHINAREA- SPECTACOL SAU PREZENȚĂ DIVINĂ. Habar nu am avut în ce mă bag. Și ce bine că m-am trezit în această „horă”. Aveam impresia că știu cu ce se mănâncă închinarea, dar destul de târziu am realizat ce înseamnă Închinarea în Duh și în Adevăr. Alături de voi, tineri minunați din acest petec de străinătate.

Nu mai vreau să amintesc nimic din parcursul conferinței, cu atât mai mult că am ținut cele două seminarii despre închinare. Plec de la ultima seară. De la mocheta plină de lacrimi, de la rugăciunile înflăcărate de implorare a iertării. Simțeai pur și simplu slava lui Dumnezeu care umplea Templul, parcă auzeai zornăind lanțuri ale fărădelegii tăiate de îngerii lui Dumnezeu. Un murmur sfânt de rugăciune a rededicării vuia în adunare. Băieți și fete proșternuți cu fața la pământ înaintea Regelui etern. Simțeai pur și simplu adierea Duhului Sfânt, care mângâia rănile sentimentale și spirituale, dar și leziunile survenite pe frontul spiritual.

Nu ai mai fi vrut să se termine niciodată această minunată mireasmă a prezenței divine. Am ieșit afară pentru a reuși să-i ajut pe cei din spate. Când am deschis ușa, era să calc pe piciorele tinerilor îngenuncheați. Culoarele erau pline de suflete prăbușite în închinare adevărată. Am chemat slujitorii să ne rugăm împreună pentru ei. Când s-au ridicat de pe genunchi, le strălucea fața ca Soarele de mai.

Acum, când nu doar că am învățat ce este închinarea adevărată, ci ne-am închinat cu adevărat, abia astept să susțin cele două seminarii. Am învățat să mă închin.

Vă mulțumesc frate Daniel (păstorul Bisericii Maranata), Sami Vlad, Ruben (Liderul național), sora Simona, care e uimitor de ospitalieră. Și voi toți, băieți și fete doritori de creștinism viu, real. Voi cu viorile și toate instrumentele voastre, voi care prin vocile minunate urniți morții din morminte. Vă îmbrățișez! Sunteți frumoși! O parte din mine a rămas la voi. Da, pentru, că fiecare slujire rupe câte puțin din noi. Iar când nu mai rămâne nimic, murim! Dar vom continua să existăm prin voi. Prin operele scrise, prin poezii, predici, slujire. Toate acestea le facem indicând spre Marele Maestru, spre Piatra din capul unghiului. Spre Hristos, nădejdea învierii noastre.

Am venit mai bogat acasă. Mai bogat în închinare, în prieteni, în părtășie. Voi m-ați îmbogățit cu rafinamentul și seriozitatea voastră. Așteptăm vești bune!

Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine și frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească. Isaia 29:13

Sunt cuvinte ieșite direct din gura lui Dumnezeu. Fără interpretare. Fară intermediari. Fară mierea prozodiei. Fară figuri de stil, ci pur și simplu, antropomorfic vorbind, Dumnezeu pune inima pe tavă în fața profetului Isaia și îndrăznește să mărturisească sentimentul pur, necenzurat pe care îl are vis-a -vis de poporul ales.

Ce constată Dumnezeu de fapt? Un popor ancorat în obiceiuri, expert în tradiții și orânduiri omenești, tare în retorică, bun de gură, galant în declarații, dar vorba domnului Iancic: „tipic, tipic și la inimă nimic!” Aceeași constatare divină în textul citat mai sus. Inima, sentimentele, realitatea erau departe de cer. Și în fond asta e ceea ce contează. Inima, fapta.

Concluzionând, te-aș invita să faci o analiză introspectivă. Ce vei găsi acolo? Care este timpul pe care îl petreci cu adevărat în prezența celui Sfânt? Cât de des comunicați? Dacă ai acorda soției/soțului timpul pe care îl aloci divinității, ar fi o familie fericită și mulțumită? Să nu ne îmbătăm cu apă rece! În fond avem mare nevoie de redefinire a creștinismului nostru, care trebuie să conțină în formulă și noțiuni ca: relevant, activ, autentic, roditor, real, viu, neprihănit.

Noi aici cu ale noastre, El în cer cu ale Lui. Oare nu e doar un fenomen de psihoză pe care ni-l auto-inducem? Încercând să găsim acel minim confort intelectual, împăcându-ne cu noi înșine? Ne înșelăm! Dumnezeu vrea creștini plini de roadele neprihănirii. Acesta este singurul creștinism validat de Dumnezeu. Altfel, trăim doar o formă de religiozitate platonică, fără esență hristologică. Noi facem imposibilă relația cu Dumnezeu, dar este atât de posibilă prin Hristos!

Înapoi la bază! Înapoi la cruce! Înapoi la Biblie! Înapoi la fapte! Doar așa vom reuși a convinge inima să urmeze îndeaproape vorbele noastre.