Articol pentru ziarul local

E mare întuneric. Peste tot Universul s-a aşternut o linişte înfiorătoare. Natura doarme, regii dorm, liderii spirituali de-asemeni. Confuzia a preluat supremaţia peste Israel, dar şi peste Univers. Asta mai ales din cauza păcatului care atinsese cote alarmante, astfel că Dumnezeu a amuţit. O tăcere al cărei ecou se întinde pe patru secole- asta o face şi mai greu de suportat.

Dar dintr-o dată Steaua care răsare în Iacov, care se va numi:  Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii, aşa cum îl defineşte Sfântul apostol Petru, Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, întretaie văzduhul şi prin fenomenul chenozei, ia chip de om. Vorba părintelui Dumitru Stăniloae, “Iisus s-a înomenit, să ne îndumnezeiască”. Venirea Sa readuce lumina edenică, pierdută prin compromisul păcatului- lumină de care beneficiem prin credinţă şi viaţă transformată, prin Jertfa lui Hristos, care ne-a iubit până la moarte, şi încă  moarte de cruce.

Îndemn pe toţi credincioşii să facem un pas mai departe de petarde, lumini, cadouri şi preparate culinare şi să ne predăm viaţa în măinile lui Iisus, Regele Regilor, venit pentru mântuirea noastră. Să părăsim întunericul, să păşim în lumină, cu Dumnezeu de mână!

Prof. Prezbiter Onisim Botezatu,

Biserica “MUNTELE SIONULUI”, Ghioroc

ARTICOL ZIAR – publicat aprilie 2017

„TATĂ, IARTĂ-I CĂ NU ŞTIU CE FAC!”

El, Lumina, a coborât în întunecatele văi ale Locuinței morților, pentru a birui întunericul şi moartea. După o viaţă scurtă trăită desăvârşit pe acest pământ, în care a făcut numai bine, a fost condamnat la moarte. Da. Atât am fost în stare să oferim ca recunoştinţă Sfântului lui Dumnezeu.

El ne-a oferit apă, iar noi i-am dat oţet şi fiere. El ne-a înviat morţii şi noi L-am omorât. El ne-a vindecat bolnavii, iar noi L-am lovit peste faţă. El a venit să ne scoată din groapă, iar noi L-am îngropat. Noi am strigat „Să fie condamnat la moarte!”, iar majestatea sa Hristos, cu ultimile puteri, s-a rugat zicând: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”

În momentul în care a intrat sub glie, au început plăcile tectonice să-şi bată genunchii unul de celălalt. Era şi normal- nu mai luaseră contact cu un sfânt din ceruri până atunci. În aşa manieră au vibrat, că s-au cutremurat stâncile munţilor şi morţii au ieşit din morminte.

A înviat! Este viu! A biruit moartea şi a plecat la Tatăl, de unde va veni să ne ducă la adevărata Casă. Doresc tuturor credincioşilor din comuna Ghioroc multă sănătate, lumină şi bucuria mântuirii să însenineze casele noastre.

Prof. Prezbiter. Onisim Botezatu, Biserica  „MUNTELE SIONULUI” Ghioroc.

ÎN LUMEA COPIILOR

Da. Am acceptat o reală provocare la o slujire adevărată: slujirea mieluşeilor. E o coardă sensibilă a lucrului pentru Hristos. Se şi explică de ce. Ei nu au lână, nu au lapte, pielea e mică şi nu prea trage la cântar, carnea de asemenea, de aceea dimensiunea mieluşei se diminuează în materie de slujire până către zero. Timp în care Diavolul profită din plin (îl necăjeşte floarea aceea roziatică a viilor în floare şi încearcă să ne înghită copiilaşii încă din scutece…).

Era normal ca Mântuitorul să înceapă cu „Paşte mieluşeii mei”, ca bază a maturităţii slujirii. Să recunoaştem, un om care este deranjat de prezenţa copiilor în biserică, obosit de doleanţele şi naivităţile celor mici, nu prea ar avea ce să caute slujind nici celor mari. Dar din păcate, la nivel mondial vorbind, sunt destui care au slujbe măreţe, dar care sunt restanţi cu câteva clase (mă refer la clasele primare ale slujirii).

Mă rog. Invitat de mame, învăţătoare la copii în frumoasa Biserică „GLORIA” Salzburg, un oraş de la poalele alpine, Austria, am petrecut un timp de cinci zile printre ei, îngeraşii bisericii, fără de care Adunarea ar fi ca o primăvară ploioasă.

Am pornit de acasă pregătit să le împărtăşesc din cunoştinţele mele biblice, dar ceea ce Dumnezeu pregătise pentru mine era surprinzător. În lumea copiilor lucrurile sunt atât de diferite încât mă întreb dacă nu cumva el, creştinismul nostru, are derapaje mari. Nu am văzut un copil posomărât, nu am văzut nici unul îngrijorat, nu am întâlnit un gram de ură, ei nu ştiu decât să se bucure şi să cânte din toată inima, sar, se joacă şi zburdă pe câmpii.

Un peisaj magnific! Un program colorat şi plin de viaţă. Poiana e plină de chiote, cabana se cutremură şi ea, feţele lor ca de îngeraşi îţi lasă impresia că te afli pe un petec de pământ edenic. Oare nu aşa ar trebui să fie realitatea nostră de fapt? Cu un Tată care veghează în detaliu binele nostru, cu frigiderele pline, cu maşini frumoase, cu sănătate să ne putem bucura de ele, nu ar trebui să exprime mai multă viaţă cântările noastre?

Voalat într-o manieră uşor neacademică am afirmat într-o împrejurare că e mai preferabil să slujesc mieilor decât berbecilor. Nu e deloc sarcastică afirmaţia în contextul în care vedem atât de mare bătălie pe tema”cine să fie cel mai mare?”. Hristos vine şi zice „Am o soluţie pentru voi, cine vrea să fie mic?”. Sincer dacă nu vrea nimeni, atunci foarte puţini mai doresc să aspire spre lucrurile mici, chiar dacă Mântuitorul a zis „ de nu vă faceţi ca unul dintre ei, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.”

Asta am învăţat de la voi, ingeraşilor. Să dea Dumnezeu sănătate iniţiatorilor şi părinţilor care nu au sacrificat o săptămână slujindu-le celor mici, ci au investit-o. Dorin şi Anca, Aida, Adela, Maria, Ofelia, Estera, Ema şi toţi părinţii care au sposorizat şi au susţinut indirect proiectul. Voi de fapt aţi investit timpul cel mai profitabil posibil. Aţi adunat comori în cer. Ce onoare pentru noi să vă slujim prin mâncare, cântare, studiu biblic, drumeţii, jocuri constructive… Toate acestea ne aşteaptă în cer. Copii talentaţi, deştepţi, vorbesc două trei limbi, cunosc Biblia, sunt încântători!!!

Ne-am despărţit în lacrimi (nici nu puteam altfel), având în vedere părtăşia celor cinci zile. O parte din mine a rămas în mijlocul vostru. De fapt asta facem, toată viaţa ne spargem în cioburi prin slujire, cioburi care vor asambla portretul eternităţii noastre.

Sunteţi adorabili. Vă iubesc. Mi-e dor de voi. Abia aştept să ne vedem la anul. Să creşteţi mari, să ne întreceţi în statură, în înţelepciune, în fapte şi în credinţă. Ne vom lăuda cu voi în cer, ca rod al slujirii noastre. Să adunaţi şi voi roade la răndul vostru, să fie de prisosinţă generaţiilor viitoare, iar roada să vă rămână peste veacuri. Fiţi o binecuvântare pentru părinţii voştri, pentru biserică, să faceţi să ne merite efortul şi osteneala să nu ne fie zadarnică.

Mulţumesc conducerii Bisericii pentru colaborarea noastră de ceva ani buni. Mulţumesc pentru că mă suportaţi şi mă iubiţi acceptând slujirea mea la voi. Fiţi binecuvântaţi!!!

PRIMII PAŞI ÎN ÎMPĂRĂŢIE

Am fost plecaţi împreună cu soţia şi copilaşul pe o perioadă de şapte săptămâni de zile în Marea Britanie, în frumosul oraş de pe coasta vestică a Atlanticului, Bristol, dar nu numai. Am avut o şedere extraordinară împreună cu prietenii mai vechi şi cei noi pe care ni i-am format aici.

Putem să spunem că am avut parte de un tratament exemplar din partea acestor oameni cu bun simţ, prietenoşi, drăguţi cu noi în toate privinţele, nu avem cuvinte pentru a descrie. De data aceasta însă o să subliniez lecţia pe care am învăţat-o de la micuţul nostru, îngeraşul Yared Onisim.

Prin natura slujbei şi a serviciului am dormit îm mai multe case la prieteni şi cunoştinţe şi ştiţi cum suntem fiecare dintre noi, când avem un oaspete, cum incercăm să-i punem la dispoziţie tot ce avem mai bun în ce priveşte confortul. Acelaşi lucru îl putem spune despre ficare gazdă pe care am avut-o.

Şi totuşi din toate acestea, se pare că pentru Yared nimic nu a fost satisfăcător: nici banii câştigaţi de mine, nici hainele, nici luxul, nici maşinile care mai de care. Toate erau neputincioase în a-i readuce zâmbetul şi bucuria pe care le avea cândva pe când încă era acasă. Începeau să-i iasă măselele, când era mai vioi, când nu dormea, toate aceste îl privau de bucurie.

Ne ziceam eu şi soţia: sigur Yared o să meargă până plecăm de aici acasă, ajungem cu el de mână în România. Dar nu s-a întâmplat aşa, deşi mai avea foarte puţin. Nu am înţeles de ce nu şi-a dat încă drumul deşi are unsprezece luni, până nu am ajuns acasa.

Tot drumul agitat, neliniştit, plângea, până în clipa când am intrat în casă. Deşi era o oră târzie în noapte, micuţul a început sa jubileze treierând în patru lăbuţe toată casa. A survolat living-ul, apoi dormitorul, baia, bucătărie bătând din pălmuţe şi chiuind de bucurie. Ne uitam la el şi nu ne venea să credem ce schimbare miraculoasă vedem in odorul nostru. I l-am adus pe Chiţi, şoricelul lui preferat, se uita la mobilă, pătuţul lui, pipăia mocheta şi nu a mai adormit până târziu în noapte.

Cu aproximativ o oră înainte să adoarmă, a făcut în euforia creată de el primii lui cinci paşi în viteză, apoi au urmat alţii şi alţii. Mamă-sa lăcrimează de bucurie, eu ca tată în extaz şi toată casa se transformase din nou într-un univers al fericirii noastre şi a fiului nostru mai ales.

Era acasă. E în casa lui, în patul lui, în universul lui. M-am gândit în sinea mea, de ce atâta necaz pe pământul acesta? De ce atata confuzie? De ce suntem privaţi de adevărate bucurii? De ce durere? De ce dor?, De ce? De ce? De ce?… pentru că nu suntem acasă. Ne este dor de casă. Ne este dor să vedem locaşul pregătit de Mântuitorul, ne este dor de îngeri, ne este dor de Dumnezeu, acolo suntem acasă.

E adevărat că vi s-a întâmplat şi dumneavoastră să fiţi apostrofaţi că nu ştiţi să va distraţi, că nu ştiţi să vă bucuraţi, că nu ştiţi ce este viaţa? E normal, pentru că valorile noastre sun altele, nouă ne este dor de CASĂ. Lumea noastră e acolo, fericirea noastră începe acolo, vom şti să jubilăm, să cântăm, să sărim de bucurie, să zburăm ca îngerii. Aici facem pregătirea, acolo chiar vom zbura. Nu cu pasărea de oţel a lui Aurel Vlaicu, prăbuşită în Carpaţi, ci cu aripi de îngeri ca porumbeii înspre porumbarul lor.

Haideţi să învăţăm de la un copil ce înseamnă dorul de casă, ce înseamna să fii Acasă. Atunci vom învăţa să cântăm Maranata, din toată inima împreună cu Duhul lui Dumnezeu(Apoc.22). părăsiţi întristarea şi necazul şi durerea, lăsaţi-le să meargă la locul lor în infern, noi mergem spre ţara făgăduinţei, spre Noul Ierusalim, Împărăţia Cerurilor guvernată de Domnul Isus Hristos.

În curând vom face primele salturi, pentru aceasta haideţi să ne luăm de mână şi să facem primii paşi în Împărăţie.

SĂBII DE LEMN

Era iarnă. Numai ce trecuseră sărbătorile şi gerul încă se stăduieşte din răsputeri să crape pietrele, cum e zisa. Boboteza nu iartă pe nimeni. Dar niciodată nu era atât de ameninţător încât să ne ţină în casă, mai ales pe noi, copiii dornici de senzaţii tari.

Abia asteptam sa se termine dulciurile din brad, aveam noi motivele noastre. Interesant că era atât de asteptat împodobitul acestuia, dar la fel de aşteptat şi despodobitul lui. Fiecare etapă îşi avea rolul ei în distrugerea florei carpatine odată cu lăsatul iernii. Se începea cu tăierea nemiloasă a pădurilor conifere tinere, apoi brăduleţii erau sechestraţi prin case în zăduful teracotelor, iar după despodobirea de falsele roade începea prăpădul.

Luam micuţul copăcel, mergeam în şopru fiindcă afară ne îngheţa mâna pe topor şi purcedeam la treabă. Începeam de la vârf şi ciopârţeam fara milă toate crengile brăduţului avansând hotărâţi spre tulpină. Picau crenguţele ca secerate dintr-o singură lovitură de secure, cu excepţia ultimelor de la tulpina care jucau protectivul rol de mâner al săbiei ce lua chip în mâinile noastre, care mai de care mai dibace.

Urcam dealurile Viilor Boiereşti din comun Dofteana şi împreună cu puzderia de copii a satului, care acum e pe cale de dispariţie, ne împărţeam în cete şi începeam războiul. Eu eram întotdeauna Ştefan cel Mare, idolul istoric al copilăriei mele. Urmarile devastatoare ale războiului? Eram plini de vânătăi, zgârieturi, tot felul de semidegerături, era în dricul iernii.

Partea bună a acestui întreg tablou este că nu a lăsat nici-o victimă. Eu personal însă nu îmi aduc aminte să fi avut o înfrângere vreodată, că doar eram Ştefan. Decretul de lege al războiului era prestabilit, în oastea turcească înrolam pe cei mai piperniciţi, aţi intuit, ei trebuiau să piardă de fiecare dată.

Frumoase amintiri şi tragice aplicaţii. Merg mult prin biserici. Văd multe, din nefericire. Văd atâţia pseudo-slujitori ai altarului luptând cu săbii de lemn. Într-un război atât de crâncen, contracronometru cu uneltirile draconice pentru recuperarea sufletelor sechestrate în anticamerele infernului, ei luptă cu săbii de lemn. Diferenţa dintre o sabie de lemn şi una adevărată o poate stabili cuptorul, care pe una o face scrum iar pe cealaltă o face mai puternică, mai rezistentă.

Îndemn pe slujitorii altarului la luptă. Fiţi responsabili! Procuraţi-vă arme adevărate, pentru că turmele vă sunt asediate de trupe infernale specializate şi cu armament de ultimă generaţie, ori cu acestea nu poţi să lupţi desculţi sau cu arme antice. Aveţi nevoie de săbii adevărate, de Sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Atâta timp cât înlocuim mesajele călăuzite de Duhul lui Dumnezeu cu glume şi anecdote ireale şi improbabile, nu vom putea avea izbândă.

În Efeseni capitolul şase, sfântul Ap. Pavel ne recomandă să ne înarmăm cu toată armătura lui Dumnezeu, casă putem ţinea piept uneltirilor Diavolului. De ce sunt atâtea victime în tabăra noastră? De ce creştini cruciaţi şi terorişti? De ce creştini în războaie împotriva creştinilor? De ce mame creştine ucigaşe ale propriilor copii şi doctori plătiţi de noi cu 15% din salar pentru a ne chilări descendenţii? Asistăm la un creştinism dezarmat!

Când Biblia va redeveni prinţesa bibliotecilor noastre, din cenuşăreasa care execută doar rezolvarea restanţelor noastre morale pe care ni le aminteşte spitalul. Când Cuvântul ei dătător de viaţă va inunda corpul nostru ameninţat de boli, în detrimentul telenovelelor superficiale şi putrede. Când vom desfunda canalele de transmitere a mesajelor divine, declarând faliment vrăjitorilor şi puterilor oculte. Când ne vom apuca să spalăm praful de un deget de pe scaunele bisericilor şi vom lăsa în ruină barurile şi discotecile.

Atunci Dumnezeu se va obliga în a ne reînarma cu armura Sfântului Duh. Luptele noastre îşi vor recăpăta vigoarea şi ofensiva, artileria demonica va bate în defesensivă şi nu ne vom mai juca de-a lupta cu săbii de lemn. Îndrăznesc să public acest plan de luptă deoarece ştiu cine e Căpitanul nostru, el este Regele regilor şi Împăratul împăraţilor, numele lui este Isus Hristosul, Leul din seminţia lui David care a zdrobit capul Şarpelui cel vechi Diavolul.

“Sabia Domnului şi a lui Ghedeon” La luptă fraţilor! La luptă! La război cu Sabia Duhului care este Cuvântul Sfânt, platoşa neprihănirii, coiful mântuirii şi râvna Evangheliei păcii.

Nu uitaţi, între victime nu trebuie să se afle niciun om, doar demoni, altfel am lupta cu săbii de lemn.

ARTICOL DE ZIAR – publicat în Decembrie 2015

FII O GAZDĂ PENTRU IISUS

S-a lansat o întrebare în ceruri, ce avea să vină de la însuşi Creatorul, „Cine va merge să răscumpere omul?”, se aştepta un răspuns iminent, dar nu s-a încumetat nimeni, nici serafimii, nici heruvimii, nici arhanghelii, erau destul de conştienţi de misiunea  grea ce implică un eventual răspuns. Rămâne tăcere.

Dintr-o dată cineva rupe tăcerea, era Mielul care părea jungheat, „Iată-mă în sulul cărţii este scris despre Mine, vin să fac voia Ta Dumnezeule”, acum Paradisul respiră uşurat. Prin cine? Ar fi fost cea de-a doua întrebare. S-a uitat Preînaltul la fecioara Maria şi văzând-o potrivită a trimis pe arhanghelul Gavril să-i aducă vestea cea bună.

Disponibilitatea celei care avea să devina Sfânta Maica Domnului este remarcabilă aici, prin răspunsul uluitor pe care î-l dă arhanghelului: „Iată roaba ta, facă-mi-se după cuvintele tale”. Dovedind totodată o bună cunoaştere a Sfintei Scripturi. De fapt atunci când Dumnezeu vrea să transmită un mesaj vorbeşte în termenii Scripturii.

Înainte de pătimirea Sa, Mântuitorul a trimis pe ucenici în satul învecinat la nişte cetăţeni să pregătească paştele. Cu mare bucurie aceştia se arată neobişnuit de ospitalieri şi pun la dispoziţie Domnului şi discipolilor Lui, camera special pregătită pentru aşa ceva. În casa ta există o astfel de cameră pentru sărac, pentru nenorocit, pentru cel nevoiaş? pe care Isus î-l numeşte „frate aş Lui”

Vedem aşadar cum planul minuţios al lui Dumnezeu se materializează cu oameni devotaţi, disponibili şi cu inimi calde. Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre părinţii bisericeşti spunea: „fiecare creştin poate să fie o mamă a lui Isus, atunci când primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, î-l lasă să zămislească în sine printr-o inimă bună, aducând roade vrednice de pocăinţă. Nu vrei să fii o gazdă a lui Isus în inima ta?

„Învăţătorule mama ta şi fraţii tăi  te aşteaptă afară”, i-a spus cineva, răspunsul Mântuitorului îi uimeşte: „mama mea şi fraţii mei sunt cei ce fac voia Tatălui meu care este în ceruri”. Iată deci cum acceptând voia lui Dumnezeu ne putem înrudi cu Domnul Isus. Nu vrei să fii o mamă a lui Isus?

În cartea Apocalipsa ne este prezentat Mântuitorul ca cel mai elegant oaspete care stă la uşă şi bate, El nu dă buzna niciodată, nu intră cu bocancii în viaţa nimănui, aşteaptă. Cum uşa inimii are mâner doar pe interior, e posibilă intrarea doar dacă tu deschizi. Nu vrei să fii o gazdă a lui Isus?

Vin sărbătorile, printre diversele preparate culinare, instalaţii şi tot felul de pregătiri adiţionale sărbătorii, întreb: Unde este Isus? Să nu pierdem din vedere esenţa sărbătorii, să primim cea mai caldă îmbrăţişare din partea lui Dumnezeu manifestată prin cruce, prin întruparea Logosului divin. Nu vrei să fii o gazdă pentru cel mai nobil oaspete din univers, nu vrei să ţii în gazdă pe Isus?

Biserica „Muntele Sionului”, din Ghioroc vă doreşte Sărbători pline de iubirea lui Dumnezeu, iar raza mântuirii să pătrundă în fiecare casă. Vă îmbrăţişăm cu drag!

Prof. Onisim Botezatu, Prezbiter al bisericii „MUNTELE SIONULUI” Ghioroc.

Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi , în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor , care este Hristos, Domnul. Luca 2:10‭-‬11

10(zece) MOTIVE PENTRU CARE NU S-AR FI NĂSCUT NICIODATĂ ISUS

– Domnul Hristos nu s-ar fi născut niciodată, pentru ca în ziua nașterii Sale cei care o sărbătoresc să nu se gândească nici o secundă la El(sărbătoritul)

– Domnul Hristos nu s-ar fi născut niciodată pentru a ne crea nouă ignate și mese copioase care duc la îmbuibări de mâncare și băutură. Căci El însuși spunea: „Luaţi seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și cu îngrijorările vieţii acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră”. Luca 21:34. Sincer doresc din suflet să nu revină Hristos în vreo zi de Crăciun sau de Revelion!

– Domnul Hristos nu ar fi venit niciodată ca nașterea Sa, să pună pe drum zeci de ambulanțe din cauza exceselor și desfrâului culinar și nu numai.

– Domnul Hristos un s-ar fi născut niciodată pentru a ne împodobi nouă brazii și casele cu roade și lumini artificiale. Case care ascund inimi atât de reci și singure. Când roada preferată de Isus este una a neprihănirii. Galateni 5:22 „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea , facerea de bine , credincioșia , blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”.

– Domnul Hristos nu s-ar fi născut niciodată pentru a rămâne în amintirea noastră ca un prunc umil, neputincios și neajutorat. A intenționat să rămână în amintirea noastră ca Împărat al Împăraților și Domn al Domnilor.

– Domnul Isus nu s-ar fi născut niciodată pentru a fi un simplu decor al sărbătorilor noastre, cu o iesle, o maică, niște magi și niște măgari și ceva reni în centrele orașelor.

– Domnul Isus nu s-ar fi născut niciodată pentru ca oamenii să-i cânte laudă zece zile pe an iar 355 de zile să fie cufundați în manele, Heavy-metal, rock, tarafuri și „I umoruri”etc.

– Domnul Isus nu s-ar fi născut niciodată pentru ca sărbătoarea Sa, (neporuncită de Sine dealltfel), să fie unită și combinată cu păgânismul saturnalian roman. „Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate și adunări de sărbătoare , nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi și praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi”. Isaia 1:13‭-‬14

– Domnul Isus nu s-ar fi născut niciodată pentru ca pregătirea de sărbătoarea nașterii Sale, să se facă luând cu asalt supermarketurile și malurile, iar nu în sfințire și curăție așa cum cerea Dumnezeu lui Moise la muntele Sinai.

– Domnul Isus nu s-ar fi născut niciodată pentru ca noi să-i pronunțăm Numele din mijlocul nelegiuirilor cu vieți nesfinte. „Totuși temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui” și „Oricine rostește Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!”2 Timotei 2:19

Totuși Hristosul s-a născut fiind convins că va găsi oameni cu inimă sinceră. Pe care îi va salva, îi va curăți, îi va sfinți pentru a trăi spre Gloria slavei Sale. Sunt convins că între cititori sunt oameni de bună credință care înțeleg esență sărbătorilor.

Faceți-L fericit pe Domnul Isus de sărbători, făcându-l oaspetele cu caracter permanent în casele noastre. Doar așa sărbătorile ne vor putea fi fericite și viață cât și eternitatea vor fi fericite.

PSALM PENTRU COPII

De multe ori pe noi ne-au hrănit coji
Am vrut să vă rămână vouă miezul,
Am colindat pământul cu papucii roși
Ca să vă crească vouă sănătos piciorul.

O câte nopți ne-ați transformat în zile
Și câte prânzuri s-au întunecat,
Dorind ca să trăiți puțin mai bine
Odihna noastră am sacrificat.

Ce bine să vă știm ai noștri fii,
Ce fericire să ne spuneți mamă, tată,
Să ne vorbiți frumos cât suntem vii,
Nu pierdeți asta din vedere niciodată.

N-aveți nici o fărâmă datorie
Nu vrem nimic să-ntoarceți înapoi,
Nu vrem ca să vă cerem niciun cent chirie
Atât vă cerem: NU UITAȚI DE NOI!

În timp vă v-om părea insuportabili
Să nu vă-mpovăreze gândul că încă trăim,
Vă implorăm să ne pozați amabili
Cât suntem vii, că în curând, murim.

Curând viteza ni se-ncetinește
Să nu zvâcniți gesturi de nerăbdare,
Să dea căldură ochiul când clipește
Dacă e ultimul nostru apus de soare.

Încet memoria ne joacă feste
Și v-om uita ce tocmai ne-ați convins,
De nențeleși ca-n codul lui Oreste
Și naufragiați pe infantilul dinadins.

Să ne iubiți măcar din obligații
Pe care nici măcar nu le-am pretins,
Așa se joacă ping-pong între generații
Măsura ce ai dat, de ea vei fi atins.

Iubiții noștri îngeri din înalturi
Ne-om stinge ca făclia mântuirii,
Ne-ați oferit prin zâmbetele voastre salturi
Ca să ascedem pragul în cortul întâlnirii.

Să plângeți la coșciugul nostru
Cu tot cortegiul ce ne înconjoară,
Să bea din lacrimile de pe fluviul vostru
Setosul curcubeu de primăvară.

Și vie să ne fie amintirea
În mintea voastră ca un bob de rouă,
Ce se topește răspândind iubirea
Dar vă oferă alinare vouă.