ULTIMELE VORBE
ALE
LUI CRĂCIUN

Cum a dormit oare Crăciun
În patul lui cel moale?
Când sfânta a pornit din drum
Spre grajdiul său de animale.

Ce-a fort oare în gândul lui
Când inu-i mângâia obrazul?
Iar fânul pe al Domnului
Şi pe al Maicii greu talazul.

Cum a servit belşugul cinei
Şi-aroma vinului spumos?
Când Iosif nu avea pe nimeni,
Privind la prunc neputincios.

Ce a simţit privind la lună?
Când doamna i-a şoptit duios
Spunându-i dulce:Noapte bună!
Iar Maica se târa pe jos.

Ce vise-o vi avut bogatul
Când somnul pleoapele ia-nchis?
Ce martor fi-va oare patul
În ziua marelui abis?

E lux în casa cea bogată,
Şi frig în grajdi pe sub zăpezi.
Maria naşte-ntâia dată
Cum greu e să-ţi imaginezi.

Cum şi-a continuat odihna
În patu-i omul cel bogat?
Privind înmărmurit lumina
Ce năpusteşte peste sat.

O stea venită din lumină.
Trei magi cu daruri pentru regi.
Un far în noaptea cea senină
Care sfideaz-a sorţii legi.

E rece în castelul falnic!
Şi-un Soare se născu în grajdi.
Palatul prăbuşit în jalnic
Iar peste staul e smarald.

Când cerul se putea deschide
Chiar peste casa lui Crăciun.
Dar el refuză a admite
Abandonând fecioara-n drum.

De ce n-am deschis oare uşa!?
De ce Te-am refuzat Isuse!?
De ce m-a amăgit cenuşa?
Sunt ultimele vorbe spuse…

Castelul său putea să fie
Popasul pentru serafimi.
A renunţat fără să ştie
La îngeri şi la heruvimi.

N-am reuşit decât un staul
Să-i oferim pentru-a se naşte.
Iar El, în loc de răzbunare
Ne-a oferit în dar un Paşte.

Isus le-a spus: „Am văzut pe Satana  căzând ca un fulger din cer. Iată că v-am dat Putere Să călcați peste șerpi și  peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va vătăma. Totuși, nu vă bucurați de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în cer. „Luca 10: 18-20

O altă variantă a traducerii sună cam așa: „am văzut puterea Satanei care se prăbușea înaintea voastră, ca fulgerul din cer”. Suntem asaltați de forțe demonice la tot pasul. „Domnul a spus că acest veac are un stăpân, pe Diavolulul. Ne aflăm pe terenul minat în fiecare zi, suntem expuși multor pericole, de dimineață până seara.

Biserica este ambasada cerului pe pământ. Prin Biserică Dumnezeu ține legătura cu oamenii.  De aceea, a spus Isus în Cartea Faptelor, ucenicilor să aștepte împuternicirea pentru a rezista. Oamenii fiind, nu avem puteri magice, dar împuterniciți de Dumnezeu prin Duhul Adevărului, putem învinge.

Punctul cel mai important este reprezentat de promisiunea imunității absolute, garantată de Hristos. ” Nimic nu vă va vătăma”: nici serpii umani, nici scorpiile umanoide sau infernale, nici toata puterea vrăjmașului dacă și-ar uni forțele nu reușesc să ne lase vătămare.  De ce? Hristos spunea: „iată Eu sunt cu voi în toate zilele”. Nu vă temeți de amenințările unui șarpe învins la Calvar! Aici se împlinește  prima profeție mesianică din Geneza. Mielul a zdrobit capul șarpelui. Mai are puțină praf dând din coadă, dar capul ia fost zdrobit. 

Mergem înainte. Luptăm. Îndrăznim. Credem. Cu garanția imunității generale. Nu înseamnă că nu mai primim câte o lovitură. Primim și ne doare, dar ne mângâie Cristos. Ne dă acea putere de a vedea în moartea martiriului nu o nenorocire, ci proslăvirea lui Dumnezeu.

Da. Credința în Domnul Hristos și statornicia noastră reprezintă acel vaccin anti-demonic. Dar sursa bucuriei noastre, totuși, rămâne onoarea de a avea numele scris în Cartea Vieții în cer.

SĂGEȚILE ARZĂTOARE ALE CELUI RĂU

Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Efes 6:16.
Cele mai arzătoare săgeți ale celui rău sunt aruncate spre inimă. De aceea avem nevoie de scut. De scutul credinței. Una dintre ele este calomnia. Iată definiția DEX-ului: CALOMNÍE, calomnii, s. f. Afirmație mincinoasă și tendențioasă făcută cu scopul de a discredita onoarea sau reputația cuiva; defăimare, clevetire. – Din fr. calomnie,lat.
În viață suntem expuși calomniei. În dreptul calomniatorului Biblia spune un mare vai! Vai de cel prin care vine prilejul de păcătuire. Aceasta se naște în general din complexe de inferioritate, din ură sau manipulat de alții pentru a-și atinge anumite scopuri. Este atât de greu să-ți susții nevinovăția în calomnie. De ce? Pentru că, fiind întocmite pe minciună nu ai cum să argumentezi. Minciuna este minciună și nu poate fi contracarată. El minte și gata.
De aceea Sfântul Apostol Pavel spune doar atât: înarmați-vă cu scutul credinței. Asta înseamnă să crezi că Dumnezeu are puterea de a te scăpa. E tot ce poți să faci. Să crezi. Credința este un scut care păzește inima de infarct. Dar apără și demnitatea terfelită. În psihologie noțiunea poartă numele de complex intelectual. Nu mă pot urca la nivelul lui David de împărat și poet, îl aduc pe el la nivelul meu: și David a păcătuit! E adevărat că și David a păcătuit, dar tu câte mandate prezidențiale sau regale ai avut? Sau câți Psalmi ai scris?
Pentru toți cei bârfiți și calomniați: Rezistați! Din experiență vă spun că este cumplit. E greu, e dureros. Numai scutul credinței vă păzește de diabet, de pancreatită, de tensiune arterială, de ulcer. Apostolul Petru spune un mare FERICE DE VOI când oamenii vă batjocoresc pentru adevăr. Când îți propui să trăiești cu evlavie în Hristos ai parte de toate: bârfă, calomnie, jignire, judecată, acuzare, învinuire. Bucurați-vă că tot așa au prigonit și pe proorocii din vechime. Spunea Isus în predica de pe munte. Bucuria este generată de credință în răsplată lui Hristos.
Săgețile se sfărâmă, se topesc, ard, iar tu rămâi nevătămat. Doar cu niște răni pe care le alină dragostea lui Dumnezeu. Nu uitați că se luptă cu noi un diavol biruit deja în jertfa lui Hristos. În Numele Lui suntem chiar mai mult decât biruitori!

VORBA DULCE DEZGHEAȚĂ INIMA GLACIARĂ

– Bună ziua!
– Bună! Îmi mormăie printre dinți un bărbat. Soția lui îngrămădește ca firul de lână prin urechile acului o jumătate de zâmbet, extrem de zgârcit.
– Mai este apă? Continui eu, în încercarea de a mai detensiona puțin atmosfera. Și dintr-o dată liniște, ca în cimitir în noaptea de Bobotează. Iar niște fețe botezate în zeamă de lămâe mă îngheață pe loc. Iar pentru că tăcerea devine asurzitoare întreb iarăși:
– Ce sunteți așa încruntați? V-ați certat cumva?
– La minus treizeci de grade, ce vrei domnule? Îmi spune el mai mult cu dinții, protejând parcă limba pentru înjurăturile de mai târziu; afara erau 0 grade, dar domnul resimțea înzecit.
– Pot fi și minus cincizeci, domnule, inima trebuie să fie caldă și plină de dragoste. Că mult bine nea făcut Hristos. Apoi am mai schimbat câteva vorbe smulse parcă la fel ca niște cuie de 150 din lemn de stejar uscat.
Cam așa a decurs dialogul meu cu o doamnă și un domn la izvorul lui Ioan Slavici din Șiria, asistați de o bătrânică de vreo 75 de ani.
– Lăsați-mă, vă rog, să vă duc eu sticlele acelea, doamnă, mă arat eu amabil. Dacă nu ar fi avut zece litri fiecare, poate că nu mă lăsa. Am dus două ture a câte douăzeci de litri de apă la mașină dânsei.
Aveam să fiu martor la o scenă șoc, la întoarcere spre izvor.
-Vedeți că v-am umplut sticlele dumneavoastră domnu’. Zice doamna care era la rând, cu fața mult schimbată față de prima dată.
-Dar nu trebuia doamnă! Ii spun copleșit. Era doamna aceea acră care m-ar fi mâncat la început… Dar vorbele blânde înmoaie inima de piatră.
Oare de câte ori nu am judecat după înfățișare? Nu am catalogat prematur? Am condamnat, am interpretat pe alții. De câte ori? Vedeți! Oamenii trăiesc adevărate drame interioare, au probleme, prunci bolnavi, colegi batjocoritori, diagnostice uluitoare, probleme financiare, iar judecata acțiunilor lor este de condamnat.
Haideți să fim mai umani. Mai tandri. Mai eleganți. Mai miloși. Mai plini de iubire. Adevărul este că dragostea are o capacitate divină de a încălzi inimile glaciare ale celor supărați, amărâți, stresați pe care îi întâlnim zilnic. Oare nu așa ne-a cucerit Hristos? Nu prin iubire? Sau milă? De ce am crede că altceva decât dragostea ne face mai buni? Vorba duce, multă căldură aduce!

ȘAH-MAT

Cu toți am jucat probabil, măcar o dată în viață acest joc, numit șah. Acesta încheie prin Șah MAT , în favoarea câștigătorului. Din limba indiană conceptul se traduce prin rege mort. Da, România a mai luat un mat peste nas de la soartă. Ne-a murit regele. Descendent al familiei Hohenzollern care a cârmuit Europa ceva secole. Un om cu atâta bun simț cât nici cumulat, în cele aproape trei decenii post decembriste, de la domnii care au încercat să mimeze LEADERSHIP-UL statal, nu reușesc să-l ajungă. O discreție și o eleganță unică.
Mă consider un patriot. De aceea, în ciuda tuturor ofertelor exotice, am rămas aici cu pensionarii și amărâții noștri, cu pruncii abandonați și bătrânii singuri. Îi ador! Iubesc poporul român! Mărturisesc faptul că am mai avut așa un sentiment în Câmpia Turzii. Acolo la capul lui Viteazul. Un act românesc ce o să ne bântuie încă ceva secole de aici încolo. A devenit un fel de modă pentru mioarele carpatine în a-și devora bacii. De la Iuda ni se trage sadismul trădării.
A mai fost un moment când parcă mi-aș cere scuze mondiale de la YouTube că sunt român. Nu are legătură cu dumneavoastră cei cu bun simț și frumoși. Nu. Mă refer la scena în care Majestatea Sa a fost întors din drum și trimis înapoi în exilul său. Într-adevăr, aveau motive să se teamă. Acum s-a dus dintre noi. Nu mai bântuie pe nimeni. Am rămas noi. Și mă tem de ce suntem capabili.
O căsnicie de șase decenii a avut cu soția sa Ana, Principesa de Bourbon-Parma. Da, că așa văd prinții cu bun simț căsnicia, ca pe un act sfânt și pentru toată viața. Lăsând în urma un buchet mai mult decât de flori, format din cinci prințese. Nu ca multe persoane din spațiul acesta geografic, care văd în căsnicie un mijloc în urma căruia se aleg cu avere. În fine. Nu mai avem rege! Se închide un volum considerabil de istorie ce conține vreo 35. 040 de file, reprezentând zilele greu zbuciumate ale Majestății Sale, Regele Mihai.
Ce-or fi simțit apostolii când au văzut pe Regele lor de sorginte cerească în cripta mortuară? Erau în disperare. Dar rafalele, aplauzele plăcilor tectonice, care au generat un cutremur de proporții, mormintele descuiate, o serie de morți înviați, eclipsa totală de soare, prevesteau altceva. Aparent era ȘAH MAT pentru creștinism. Dar nu. Așa cum a revenit la viață totul prin învierea glorioasă a Regelui tuturor regilor, Domnul Hristos, dând noi speranțe urmașilor lui Isus, aceeași speranță poate reda bucuria românilor.
Condoleațe familiei regale. Condoleanțe României. Chiar dacă acestea vin la doar patru zile de la sărbătorirea nașterii ei. Ne ridicăm. Credem. Iubim. Și mergem mai departe. Asta facem de la Burebista încoace. Asta facem de la Hristos încoace. Ne ridicăm ca pasărea Phoenix, din propria cenușă. Mergem mai departe. Iertând.

ÎNECAȚI ÎN APELE NEPRIHĂNIRII

Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâșni în viaţa veșnică.” Ioan 4:13‭-‬14. ‬‬‬
Eram la masă cu frate Pavel Tipei, președintele pensionar al Cultului undeva la un restaurant tradițional lângă Torino, Italia. Discutând despre multe aspecte legate de trecutul și prezentul bisericii, dar și aspecte escatologice. A fost un timp fascinant pentru mine. Pregătit ca întotdeauna pentru a lua notițe, avea să fie o oază de inspirație pentru mine.
La un moment dat ajungem cu discuția la statutul credinciosului, care trebuie să fie o fântână arteziană de apă vie, care țâșnește în viață veșnică. Asta ar însemna că suma tuturor acțiunilor sale generează veșnicie pentru alții. La care fratele Tipei continuă pe un ton relaxat, fără a forță în vreun fel un răspuns filozofic. O afirmație ieșită mai degrabă din desaga anilor plini de experiență și pragmatism teologic adunate în deceniile de slujire. „noi de fapt ne înecăm în propriile ape”, continuă dânnsul
Cam asta este de fapt. Când creștinismul ajunge să consume hrană duhovnicească mai multă de cât produce, se îmbolnăvește de un fel de HIV, spiritual, hrănindu-se cu propriile resurse. Dacă lăsăm toată responsabilitatea inspirațională în cârcă proorocului și a liturghiei sau a sfinților plecați dintre noi sau chiar a omiliilor săptămânale și nu vom studia Sfânta Scriptură, Logosul lui Dumnezeu dătător de viață, ne vom îneca. Nu doar atât dar această nepăsare va dezvolta o neastâmpărată, nesațioasă și morbidă sete spirituală.
Producem și mâncăm, și acesta devine un proces cotidian. Nimic mai egoist. Nimic mai necreștinesc. Nimic mai antihristic decât atât. Creștinismul este histologic din cap până în tălpi. El hrănește pe flămând, îmbracă orfanul, vizitează paraliticul, invadează spitalele cu Evanghelia, merge în pușcărie benevol și necondamnat, ci plin de pasiune și iubire pentru păcătosul întemnițat.
Atunci lumina ta va străluci. Atunci se bucură cerul și șlefuiește cununa răsplătirii. Atunci udăm pe alții. Atunci generăm viață. Ne îmbrăcăm în virtuțile sfinților, nu în culte sau apartenențe politico-spirituale. Atunci ne vom asemăna cu Hristos. Devenim ucenici adevărați iar Domnul se poate lăuda cu noi așa cum a făcut cu profetul Isaia.
Nu putem înota la nesfârșit pe uscat, comparând dogme. Dar nici nu putem sluji unui anti-creștinism egoist, înecându-ne în propriile ape băltite și tulburi. Nu. Trebuie să ieșim ca Ezechiel, profetul din vechime. Să permitem Sfântului Duh să ne poarte în altruistele ape ale neprihănirii Sale. Plutind în ele ancorați de colacul credinței, aventurați în larg, pentru salvarea naufragiaților, înfrigurați și fără busolă.
Vreau să mă adape El. Vreau să beau din apa lui Isus. Vreau să mănânc Paștele Lui cu inimă curată. Nu vrei și tu să fii o sursă de hidratare spirituală pentru alții? Acesta este creștinismul pe care mă lupt zilnic a-l smulge dintre ruinele comodității, ignoranței și conformismului personal. Hai luptă cu mine!
H 03:57, 02.12.2017, Ghioroc

România, mama mea

Ai tăi fii suntem, mamă Românie
Milenii ne-ai hrănit la pieptul cald,
Cu miere, lapte și mănoasă pâine
Și ape limpezi, și reci de smarald.

Ne-ai încălzit cu fagii tăi o viață,
Din brazii tăi ne-ai construit bordeie,
Iar toamnele ne saturi de dulceață 
Și-n primăveri cununi de floricele.

Pe cer animi diverse-naripate,
Din sol ne dai merinde pentru fii,
Ne strigă doru-ți când suntem departe 
Ne mângâi visul cu jocuri de copii.

Ai Dunărea ca râu sub al tău pântec
Semeții munți, Carpații din înalt,
Și-n valuri Marea îți compune-un cântec
Și în ecou răsună câmpia din Banat.

Ești Românie, mama noastră dragă
Iar noi românii suntem România, 
Vrem un buchet de flori să îți aducem
Din floarea cea mai sfântă: Omenia.

Vreau împreună în eternitate

Să fiu cu fiii tăi cei bravi,

Salvați prin Jertfa crucii minunate

Cerul primește și pe cei săraci.

BUCURII RATATE

E TRIST că acordăm atâta atenție celor care aproape ne ignoră, insă tratăm cu indiferență pe cei care au acută nevoie de umilă noastră atenție !…
CIUDAT că alegem cele mai frumoase cuvinte pentru a impresiona pe cei mai mari de cât noi, care nu-s prea curiosi de retorica noastră, iar cei care asteaptă cu sufletul la gură un răspuns de la noi, au parte de un mormăit evaziv !…
E DUREROS că avem un comportament plin de rafinament față de șefii nostri pentru care uneori suntem simple obiecte, dar suntem atat de zgârciți in epitete atunci când e vorba de cei care ne iubesc cu adevărat !…
E RIDICOL să ne opintim urcând treptele erudiției spre cei mari care ne răspund atât de flegmatic, in timp ce am putea coborâ o treaptă la cei mici care ne adora si isi dau interesul să ne vorbească pe un ton atât de politicos !…
MĂ INDIGNEAZA la culme că acordăm atâta energie umblând cu lumânarea după fiul risipitor si tocindu-ne genunchii, iar el se distrează prin baruri si bordeluri. Dar contracronometru ignorăm behaitul oii ce strigă după ajutor dintre spini iar umerii ne sunt virgini !…
E DREPT că un om se luptă toată viața cu sârguință in fapte bune si vizite pe la toate mănăstirile și nu ratează nici un pelerinaj sau post mare, iar la final se alege cu o haină religioasă mânjită. Iar un mosneag de optzeci de ani il acceptă pe lsus si primeste stralucitoarea HAINA A NEPRIHANIRII !…

Toate acestea sunt SIMPLE ezitări, dar COMPLICATE bucurii ratate!

OBOSEALA-  Darul pe care Dumnezeu ni l-a oferit pentru a ne păzi de autodistrugere.

Sunt in Germania. După o lungă şi plină de peripeţii călătorie am ajuns la prietenii noştri dragi în Bayerich Gnam. Am plecat de aproape două zile din Marea Britanie cu soţia şi copilul, într-o maşină periculoasă, atât de periculoasă încât îi dau dreptate prietenului meu din Anglia care mi-a spus la plecare: „Cu maşina asta pleci în ţara?” Îi răspund: „Da”. La care el continuă: „Mare îţi este credinţa!”.

În sfârşit, despre această controversată cursă probabil o să va detaliez altădată. Ajungem la Ionel seara pe la ora 21:30. Am zis, împreună  cu soţia, că o să ne salutăm prietenii şi ne continuăm apoi drumul. Aşa am zis. La insistenţele lor însă ne-am lăsat în cele din urmă înduplecaţi şi am dormit la ei. Am hotărât că o să ne trezim dimineaţă la ora 04.00 şi ne continuăm călătoria.

Am făcut o baie fierbinte în cadă şi ne-am pus la somn. S-a trezit copilşul de vreo două ori în acea noapte, cel puţin asta susţine soţia, că eu nu am auzit nimic. Am crezut că e o problemă personală, dar am realizat că de fapt toţi bărbaţii suntem cam la fel cu trezitul la prunci noaptea. Parcă se lipise patul de mine, m-am trezit… la ce oră credeţi? La nouă şi vreo patzruzeci. Unde sunt socotelile noastre? Unde e alarma? Sunase, dar cine să o audă?

Mi-am zis atunci: ”Doamne, îţi mulţumesc pentru dispreţuita oboseală, care este atât de urâtă şi nedorită, aşa desconsiderată de majoritatea dintre noi la un moment dat, dar care are un rol crucial in viața  noastră. Vedeţi dumneavoastră, dacă nu am avea anumite atenţionări senzoriale, ca banala durere de cap sau ameţeala sau durerea de spate sau mai ales obosela, aşa-i că ne-am autodistruge? Am realizat că nu prea îmi cunosc măsura, mersesem aproximativ douăzeci şi trei de ore cu o  maşină mică, incomodă şi cu defecţiuni grave apărute pe parcursul călătoriei.

Ei bine, toti aceşti factori au dus la ceea ce înseamnă epuizare în primul rând psihică, apoi corporală. Toate funcţiile senzoriale, care la plecare funcţionau perfect, de acesta dată activau la cote minimale, iar eficienţa lor era aproape de zero. Imaginaţi-vă ce ar fi însemnat să îmi continui călătoria cum mă gândeam eu? E adevărat că se putea lăsa cu dezastre, care puteau fi regretabile?

Trebuie să aveţi în vedere anumite repere prin care creierul ne conştientizează la un moment dat că am depăşit măsura. Ca exemplu, o amorţeală de mână sau de picior, anumite dureri la coloana lombară sau cervicală, uşoarele nesincronizări ale pedalelor cu schimbătorul sau volanul; toate acestea au rolul de a ne anunţa că este vremea pentru o pauză. Ignoararea lor poate naşte catastrofe. Ştiţi celebrul proverb Mai bine mai târziu, decât niciodată. De fapt gânditorul spunea cam acelaşi lucru, dar in mai puţine cuvinte. Dacă ignori semnalele oboselii, s-ar putea ca unele lucruri să nu le mai faci vreodată.

Motivele pentru care cădem victime oboselii sunt de departe injuste, deoarece ne depăşim limitele pentru a demonstra altora cât suntem noi în stare să muncim, cât putem să conducem o maşină, cât rezistăm noi fără a dormi. Ori toate acestea nu sunt decât acte adolescenmtine sau chiar copilăreşti care pot aduce situaţii nedorite ca: epuizarea, îmbolnăvirea, imbătrânirea prematură sau într-o secunda de neatenţie moartea năpraznică.

Am trecut examenul măcar la restanţă şi îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că a avut răbdare cu mine. Dacă nu v-am convins, vă mai spun şi un studiu de caz pentru cei care nu ştiţi că era să îmi nenorocesc soţia şi sora din cauza mea, nu a oboselii, adormind la volan. Noi imediat învinuim oboseala, dar ea săraca nu face decât să execute ordinele creierului în atenţionarea noastră. Eu am neglijat semnalele ei şi m-am oprit cam cu şaptezeci de km pe oră într-un zid care apoi m-a ricoşat într-un stâlp de beton. Urmarile chiar au fost regretabile: cu soţia în comă, cu sora zdrobită la picioare, eu cu rupturi musculare grave, mai nu mi-a fost uşor!

Îţi mulţumesc Vicovane că m-ai învăţat încă o dată ce înseamnă să fii atent. Nu neglijaţi oboseala, nu învinuiţi oboseala, mai degrabă ascultaţi oboseala, luaţi-o în seamă, respectaţi-i semnalele şi nu veţi avea regrete.

În concluzie, avem motive să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru minunatul dar oboseala, care e dotată cu puterea de a revigora corpul nostru, mintea si spiritul de care trebuie să avem grijă. Nu uitaţi că inclusiv Majestatea Sa Dumnezeu a avut nevoie de odihna, după ce a terminat lucrarea creației.

Căutaţi să vedeţi în oboseală o binecuvântare, un dar al lui Dumnezeu, un copilot, un prieten de nădejde care te sfatuieşte atunci când eşti singur şi care îţi spune STOP! E prea mult, te apropii de limite, vezi că le depăşeşti! Opreşte-te, că de mai continui există riscul să nu mă mai auzi. Familia te aşteaptă: mama, tata, soţia, soţul, copilaşii… Nu consideri că e mai bine să li se lungescă puţin dorul, decât să îţi poarte toată viaţa doliul?

Odihnă placută!

SĂ ȘTII CĂ TE IUBESC, ORICINE AI FI!

Am auzit această întâmplare, care mi s-a părut genială. Undeva în parcul unui castel erau mai multi copii îngrijiți de educatoarea lor. Într-o zi, una dintre fetițe se retrage sub un pom, pentru a avea mai multă intimitate, iar pe o bucățică de hârtie scrie ceva. Se pare că vrea să fie secret. Să nu vadă ceilalți ce scrie ea. Împătură cu multă discreție bilețelul, iar când se apropie de marginea zidului înalt, aruncă peste zid hârtiuța ei.

Foarte fericită că nimeni nu o observase, reintră în grupulețul de pitici. Cum nimic nu scapă ochilor vigilenți și responsabili ai educatoarei, ea a observat toată scena. O paranteză aici: fiind în postură didactică, aș propune să li se facă statuie tuturor educatoarelor și învățătoarelor și cadrelor didactice în general. Ei asigură dezvoltarea armonioasă a noii generații în materie de cultură, educație, disciplină, bun simț. Prin ceea ce știu, ce fac, dar mai ales prin viața lor consacrată în slujba educației.

Revenind la doamna din poveste. Aceasta merge afară, foarte curioasă pentru a vedea ce a scris domnișorica ei pe bilețel. Găsește biletul, iar cu mâinile tremurânde îl deschide. Și iată ce scria: ”Oricine ai fi, cel care dechizi acest bilet, chiar dacă nu te cunosc, să știi că te iubesc!” Asta a fost în inimioara ei. Asta a vrut să transmită și a transmis.

Dacă Dumnezeu ar vrea să-ți transmită un mesaj, alegându-mă pe mine ca poștaș, ți-ar spune astfel: Dragă cititorule, știu că ești flămând, nu de pâine, nu de bani, nu de lucruri materiale, ci ești flămând de iubire. Oricine ai fi, nu contează din ce neam vii, nici câți ani ai, nici înălțimea ta, nici kilogramele tale, să știi că te iubesc… (Ioan 3:16).

Mă adresez dumneavoastră, celor umani, celor cu inima de carne, nu de piatră, celor decenți și sensibili: oamenii din jurul nostru, colegi, rude, vecini, trecători, șoferi în trafic, toți aceștia reacționează ciudat pentru că sunt flămânzi de iubire. Nu-i criticați! Iubiți-i, vorbiți-le frumos! Zâmbiți-le prietenos, ei au o acută nevoie de iubire. Apostolul Ioan ne convinge că Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, care nu se vede, doar dacă manifestăm iubire pentru oamenii pe care îi vedem.

Mă fac poștașul lui Dumnezeu. Am un mesaj pentru tine din partea Creatorului, care sună astfel:

ORICINE AI FI, CHIAR DACĂ NU TE CUNOSC EU, TE CUNOAȘTE DUMNEZEU. NU MĂ INTERESEAZĂ CULOAREA OCHILOR TĂI, NICI RANGUL, NICI RASA TA, NICI RELIGIA TA… SĂ ȘTII DOAR ATÂT, CĂ TE IUBESC! Semnat, DUMNEZEU.