„În neliniștea mea ziceam: Orice om este înșelător”. Psalmul. 116:11

În neliniște poți zice multe, bune sau rele; asta nu înseamnă că sunt cele mai reale lucruri. Neliniștea este generată de o suită de factori: decepții sentimentale, pierderi însemnate, falimente, diagnostice surprinzătoare, dezamăgiri de tot felul, amenințări, trădare etc. Până la urmă este normal. Trăim pe pământ, mișcăm, interacționăm și inevitabil, uneori, eșuăm.

David scrie acest psalm pe care îl recomand spre citire tuturor celor afectați în vreun fel amintit mai sus. Dacă e David nu înseamnă că este scutit de riscul de a claca. Ajunge în versetul 15 să vadă un privilegiu inclusiv în moarte: „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El”. Nu avem dovezi că ar fi vorba de gânduri suicidale, dar mergem pe varianta că sunt simțăminte ale unui erou care e conștient că nu este veșnic, iar sfârșitul îi poate fi iminent.

Dezamăgit, afirmă în mod falimentar înșelătoria generalizată a rasei umane: ”Orice om este înșelător”. De reținut un aspect: sunt constatări făcute de un om întors pe dos, neliniștit, depresiv, tulburat.

Nu știu care este situația ta. Nu știu la ce concluzii ai ajuns. Nu știu dacă mai poți să crezi în ridicarea ta. Privește la ultimele versete ale psalmului. Învață că resursele echilibrului și ale înaintării tale sunt în Dumnezeu. El nu a dezamăgit pe nimeni nicioadată. Nu te expune riscului izolării. Va profita vrăjmașul de eșecul tău, ceea ce nu îți dorești.

Medicii au tarife, psihologii le au pe ale lor și mergi doar cu programare, iar dușmanii tăi abia așteaptă să te împotmolești, mai ales diavolul. Oricât de mare ți-ar fi dezamăgirea, oricât de necinstiți au fost apropiații cu tine, întotdeauna Dumnezeu va găsi unul dintre miile de oameni sfinți, care se află în generația ta, să te conducă la Hristos. Mai crede. Mai luptă. Mai așteaptă. Nu toate gândurile care te bântuie în nenorocire, în necaz, în suferință, sunt adevărate. Chiar dacă ar fi adevărate, nu uita că cerul are program de audiență non-stop, iar Minunatul Sfetnic/Consilier (Hristos), nu percepe taxe.

„Poate cineva să ia foc în sân fără să i se aprindă hainele? Sau poate merge cineva pe cărbuni aprinși fără să-i ardă picioarele?”  Proverbele 6:27‭-‬28

Este un risc foarte mare asumat, acela de a păstra focul în sân. Poți să te arzi iremediabil. Nu uita că arsura este usturătoare. Chiar dacă ai impresia că ai tratat-o corespunzător și ai scăpat, nu uita că poate lăsa cicatrice adânci pe trup, dar și traume psihologice. Când hainele ți se aprind, în  îndepărtarea lor s-ar putea să iei și piele corporală.

Aventura umblării pe jăratec este îngrozitoare, reprezintă nebunia unei auto-torturări, care este și mai dureroasă. „fugi de poftele tinereții” îl îndemna Pavel pe tânărul Timotei. Știa el ce spune!

Contextul din Proverbe 6, prezentat de Solomon arată urmările flirtului. Da, este foarte periculos și atrage după sine consecințe și mai periculoase. Este singura poruncă ce apare de două ori în decalog: „să nu precurvești” și „să nu poftești nevasta/soțul aproapelui” Asta arată gravitatea săvârșirii flirtului.

Nu vă jucați cu focul! Arde! Chiar mai tare decât poftele voastre. Este bricheta ce poate aprinde focul eternei pedepse, focul gheenei. Există una dintre roadele Duhului Sfânt care îi vine de hac: „înfrânarea poftelor”. Se capătă prin rugăciune.

Scoate focul din sân! Fugi de flirt! Rămâi fidel lui Dumnezeu! Și vei avea o mare răsplată.

„…Domnul a dat Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului” Iov 1:21 b.

Are doar 27 de ani. Este tânăr. O mână de om. E numai un zâmbet și fața îi radiază, așa este de vreo șapte ani de când îl cunosc. L-am cunoscut cântând; asta face și acum. Cântă. Pe deasupra dă și niște îndemnuri pline de viață și nădejde și speranță. Fiecare frază este încheiată prin expresii de genul: „îi Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot. Pentru că mi-a dat mai mult decât am meritat”

Ai zice că e un tip de bani gata, care nu prea știe ce este munca și viața. Dar nu. Este un tânăr muncitor, modest, cu bun simț și cu inimă mare. Tocmai ne spune că a avut zece sicrie în familie în cursul ultimilor șapte ani. Între care și-a pierdut și părinții și cumnatul în urma unui accident năprasnic pe drumul morții (valea Mureșului). Iar pe deasupra i s-a născut și un copil orb, pe care Dumnezeu l-a vindecat în urma unei rugăciuni, de el făcută.

Nu. Nu ați intuit bine, nu este în depresie. Nici nu și-a înecat amarul în horincă. Nu este supărat pe Dumnezeu, nu are nici gânduri suicidale. Nu este răzvrătit. Am descris mai sus că este plin de viață și cântă din toată inima și o face cu mare bucurie. Da, pentru că așa sunt copiii Domnului… A semănat Hristos în sufletul lor o nădejde vie.

Gândiți-vă la neprihănitul Iov, care a avut zece sicrie într-o singură zi. Mai mult, cel mai mare gigant economic din țară, compania agricolă al cărei patron era, intră în faliment în aceeași zi. Ba mai mult, o bubă sângerândă îi invadează toată suprafața corporală. O mâncărime groaznică din cap până în tălpi. Iar Iov nu intră în șoc cardio-respirator. Nici nu blastămă pe Dumnezeu, cum îl îndeamnă consoarta. Nu, pentru că Iov este neprihănit, el se teme de Domnul și zice: „Binecuvântat fie Numele Domnului”. Așa fac sfinții. Normal că nu îi e rușine lui Dumnezeu să se laude cu el, nici chiar satanei. Dar nici Dumnezeu nu rămâne dator, la promovarea examenului îi dublează cifra de afaceri. Ajunge cel mai mare magnat oriental și rămâne sfânt.

Ai probleme? Ești necăjit? Ai fost trădat în dragoste?  Ai frustrări adunate? Te-ai gândit să renunți la Hristos? Atunci cum vei putea sta lângă sfinți în cer? Oameni ca Iov sau Adi sau Wurbrand sau Nicolae Moldoveanu sau Dorz sau apostoli sau sora Geta Iliesi, care a avut trei sicrie într-o singură zi. Și sunt lângă Domnul.

Tu n-ai avut zece sicrie într-o zi ca Iov. Nici zece sicrie în șapte ani ca Adi. Sau poate că da sau chiar mai rău. Învață de la titanii credinței amintiți mai sus, dar și de la celelalte milioane neamintite, că sursa puterii de a rămâne vertical în nenorocire este NUMAI Dumnezeu.

Poți să zici binecuvântat fie Numele Domnului pentru TOT? Dacă nu poți, învață!

„Dar dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, luați seama să nu fiți nimiciți unii de alții” Galateni 5:15

CANIBALÍSM s. n. 1. Deprinderea sălbaticilor de a se hrăni cu carne de om; antropofagie. 2. Fig. Cruzime, sălbăticie, ferocitate, sete de sânge.

Războiul? Nu l-am înțeles niciodată. Este rodul ciocnirilor de orgolii dintre oamenii puși în funcții de putere, pe fondul lăcomiei de a beneficia de resursele celui slab. Rezultatul? Un mare număr de morți, văduve, orfani și foarte mulți bani arși. Exemplu: cel de-al doilea Război Mondial a lăsat în urmă 100 de milioane de oameni uciși și 500 de miliarde de dolari cheltuiți (costuri estimative).

Cruciadele au fost așa numitele ”războaie sfinte”. Confruntările lui Saladin cu lumea creștină. Opinii diferite, religii diferite, doctrine diferite. Să zicem că ar avea o oarecare explicație, dar nu se poate bucura de logică și legitimitate.

Aș aminti aici și fenomenul prunc-uciderii (avortul), care înregistrează 45 de milioane de copii omorâți anual prin avort la nivel mondial. Dintre care  și 70.000 de mii de mame pierd lupta cu viața din cauza avortului.

Războiul acesta ”rece”, inter-creștinesc este imposibil de înțeles. Este o formă de anihilare psihologică reciprocă a părților. Un fel de linșaj verbal și dogmatic.

Același Dumnezeu. Aceeași Biblie. Același Adevăr Unic, HRISTOS. Același Rai. Și totuși o cromatică spirituală atât de diluată. Vreo trei mii de ramuri. Apostolul Pavel, în textul citat din Galateni vorbește de acel fraticid cainist, în care fratele mușcă din frate, sora sfâșie sora. Mai grav, dacă într-o anumită comunitate, indiferent de confesiune, doi frați se urăsc de moarte, se târăsc prin tribunale mușcând unul din celălalt. Acest sindrom este diagnosticat de sfântul apostol Pavel ca fiind un fel de canibalism spiritual.

Omul, o ființă nedotată pentru a ataca.

• Are dinți pentru a mânca și zâmbi cu ei, nu pentru a mușca din confrați.
• Are degete și mâini pentru a lucra și mângâia pe semeni, nu are labe cu gheare la terminații pentru a sfâșia.
• Are tâmple pentru a gândi binele, nu coarne pentru a împunge.
• Are limbă pentru a vorbi, încuraja și lăuda pe Dumnezeu, nu o sabie pentru a ucide, prin: bârfă, calomnie, înjurături, minciună și strigăte ale urii.
• Are picioare pentru a se deplasa, nu copite pentru a lovi cu ele.

Spuneți stop canibalismului! Opriți fraticidul! Nu vă mușcați!

Haideți să ne iubim! Că suntem oameni, creați după chipul lui Dumnezeu, nu simple viețuitoare. Dumnezeu este dragoste. Iar copiii Majestății Sale trebuie să-I semene.

Atunci ei i-au spus: „Dar cine ești?  Ce zici tu despre tine însuți?” Ioan 1:22

Oamenii sunt curioși. Vor, pe bună dreptate, să știe detalii despre predicator. Venit din pustie. Cu o vestimentație second-hand. Ușor demodat. Cu o coerență în vorbire și acuratețe teologică nemaipomenită. Oamenii erau în dileme referitor la identitatea lui Ioan Botezătorul.

Ce crezi tu care citești, despre tine? Care este părerea ta despre tine însuți?

Trei nișe auxiliare în autocunoaștere:

1. SUPRAESTIMAREA. Creează o imagine deformată despre sine, prin evaluarea acestuia la cote mai înalte decât se află. Lucrul acesta este considerat de  către Biblie mândrie. Individul virusat în imaginea lui despre sine în acest fel îl are ca adversar pe însuși Dumnezeu. Iacov 4:6 „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți” Exemple biblice avem cu carul: fariseul din Luca 18, care își etalează activitățile spirituale, spre jignirea înjositoare a cetățeanului de lângă el, dar este o scârbă înaintea lui Dumnezeu; Ozia care se crede suveran inclusiv peste preoție, punând mâna pe cădelniță se umple de lepră și moare lepros. 2 Cron. 26:19; Haman care era prea sigur că el urma să fie cinstit de împărat, dar a sfârșit în ștreangurile pregătite chiar de el pentru Mardoheu. Și multe altele. În acest domeniu trebuie să știi foarte bine, unde începi tu, unde te sfârșești tu și trebuie să înceapă altul.
2. SUBESTIMAREA. Aceasta, spre deosebire de prima, crează o imagine prea modestă, sub limita admisibilității smereniei despre sine. Se poate naște din complexe, pe fondul eșecurilor repetate, a lipsei de performanțe. Dacă supraestimarea este păcătoasă, subestimarea nu este mai puțin vinovată, deoarece limitează puterea și slava lui Dumnezeu la nivelul condiției umane. Saul se ascunde printre vase când trebuie să-și asume responsabilități, timidul Timotei care tremura la fiecare îndemn la rugăciune, afișând o nevrednicie și o copleșire prea mare față de chemarea divină. De aceea Pavel îl îndeamnă să-și înflăcăreze darul primit prin punerea mâinilor. Petru îl trimite pe Domnul Hristos de la el, considerându-se prea păcătos. Înțelegeți care este scopul diavolului? Să te vezi prea păcătos pentru a  mai putea fi salvat. Aceasta este erezia subestimării, care trebuie demascată, evidențiind puterea salvatoare a harului divin. Se poate foarte ușor aluneca în derizoriu. Suntem slabi, nenorociți, ticăloși. Omenește vorbind cam așa este, dar prin jertfa lui Hristos avem onoarea de a fi copii ai lui Dumnezeu. Deci trăim cu demnitate și onoare.
3. RAPORTAREA ONESTĂ ȘI REALISTĂ ASUPRA SINELUI. Romani 12:3 „ Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simțiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credință, pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia”. Ce înseamnă aceasta de fapt? Dacă ai o școală? Dă slavă lui Dumnezeu pentru ea. Ai 1,85 metri? Mulțumește-I tot lui Dumnezeu. Am un salariu de trei sute de euro, nu pot să închiriez la nuntă o limuzină cu o mie șapte sute de euro. Asta ar însemna să pozez în ceva ce nu sunt de fapt. Cu onestitate, cu sinceritate, realism și curăție de inimă îl proslăvesc pe Dumnezeu pentru TOT ceea ce am, ce sunt, ce știu. Asta înseamnă echilibru și înțelepciune încununate de regina tuturor virtuților: CUMPĂTAREA.

Atenție la îndemnul Domnului Hristos din Matei 23! După ce îi aseamănă pe fariseii fățarnici cu tot ce este mai rău pe pământ, își îndeamnă ucenicii astfel: „Oricine se va înălța va fi smerit; și oricine se va smeri, va fi înălțat”. Exegetic vorbind, acesta se traduce cam așa: Oricine încearcă să pozeze altceva decât ceea ce este, va fi dezgolit de adevăr și va cunoaște rușinea retrogradării. Dar cine este smerit și realist și cinstit va fi pus în locurile de cinste.

Camil Petrescu spunea: „Cunoaște-te pe tine, ca să cunoști pe alții”. Este foarte interesat ce spune el. Un individ care are mari crize de identitate și tulburări de personalitate nu va putea ajuta pe nimeni în a-și descoperi scopul în viață, până nu-și va regăsi sinele. Aspect rezolvat pe muntele Golgota.

Apropo: Tu cine ești acum? În lumina Evangheliei, care este părerea ta despre tine însuți? În Hristos toți recăpătăm adevărata identitate.

  13 LUCRURI PE CARE  LE URĂȘTE DUMNEZEU ȘI ÎN 2018

Nu este vorba despre nici-o ordonanță suspectă dată peste noapte, nici de vreun amendament special, anti-biblic. Nici cu instigare la ură sau violență. Mai ales că îndemnul este făcut în dragoste, cu trimitere la dragoste.  Nu. Pur și simplu este vorba despre ceva ce Dumnezeu urăște de moarte și ne poruncește să facem același lucru. Scopul este mai degrabă introspectiv. Este o autoevaluare, nu aventura căutării unor vinovați.

CE URĂȘTE DUMNEZEU?

1. Pe cei ce fac fărădelegea. „Tu urăști pe cei ce fac fărădelegea” Psalmul 5:5. Dumnezeu urăște pe omul care în mod conștient și premeditat, are ca stil de viață săvârșirea nelegiuirii. Este vorba despre omul care iubește să facă răul, fără să regrete ceva. Este urâtă cu alte cuvinte purtarea păcătoasă Psalmul  101:3, pentru fărădelegea pe care o practică. Asta îl face urât și înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.
2. Răul. „Urâți răul, cei ce iubiți pe Domnul”. Psalmul 97:10 Este imposibil să iubești cu adevărat pe Dumnezeu și în același timp să iubești și răul. Aici se referă la rău ca fenomen, nu la individ. Ori dacă nu manifești ură conștientă față de rău(faptă nu individ) nu poți să zici că iubești binele.
3. Din Proverbe 6:16-19. Ochii trufași. Da, ochii plini de trufie, răutate invidie, ură, care umilesc pe semeni sunt o urâciune. Privirile sunt responsabile de multe păcate. Tot felul de gesturi compromițătoare care aduc jignire și păcate grave. Privi întunecate, ochi răi, tragerea cu ochiul cu referire la cineva care este cu spatele în bătaie de joc, gesturile cu scop de flirt. Atenție la gesturile olfactive vinovate!
4. Limba mincinoasă. Minciuna este acea anomalie socială care îmbracă haina adevărului. Este atât de găunos și dăunător omul mincinos, el este un cancer social. Este foarte aspră pedeapsa pentru limba mincinoasă, deoarece mușcă din adevăr cu dinții nesimțirii, distorsionează adevărul, duce în eroare și creează confuzii, pentru a-și scăpa pielea de datorie morală, sau de la moarte. Tot aici amintim pe bârfitor și calomniator. De aceea mărturia mincinoasă este amendată, criticată, urâtă și pedepsită de Dumnezeu. Mai bine sufăr eu din cauza adevărului, decât să sufere adevărul din cauza mea.
5. Mâinile care varsă sânge nevinovat. Câte victime colaterale nu au făcut războaiele? Câți oameni sacrificați fără nici un pic de vină! Aici se încadrează mai ales și atentatele teroriste, dar și șmecheriile făcute cu cărțile de joc, care îl jefuiesc pe cel sărac de minte. Orice activitate manuală nefirească, furturi, violență.  Pedepsirea unui vinovat are legalitatea ei, funcție de constituția țării în care este comisă ilegalitatea, dar când un om nevinovat este distrus, atunci intervine Dumnezeu.
6. Inima care urzește planuri nelegiuite. Aici se încadrează afaceriștii necinstiți, proxeneții, hoții, criminalii, agresorii de orice fel, etc. Toți aceștia activează spre ura lui Dumnezeu și împotriva Sfintei Scripturi. Orice uneltire și plan malefic gândit de individ e supărător pentru cer. Aceasta arată suveranitatea lui Dumnezeu, care cunoaște inclusiv planurile neverbalizate ale minții și inimii omului.
7. Picioarele care aleargă repede la rău. Se aleargă mult pe pământ. Oamenii mișună prin orașele și metropolele noastre. Noi nu știm destinațiile lor, dar înțelegem că cerul are o contabilitate foarte bună, urmărind până la destinație căile omului. Multe căi par bune omului, dar nu toate duc la viață. Sunt picioare îndreptate spre păcat, compromis, nelegiuire, iar apoi la moarte. Aici se încadrează găștile, traficanții ilegali de orice fel, benzile de hoți, tâlharii.
8. Martorul mincinos care spune minciuni. Nu știu dacă există și martor mincinos care să spună adevărul. Dar nu pentru asta este specificat cu un fel de bold psihologic: mincinos care spune minciuni. Sunt oameni care își compromit caracterul și viața pentru o sticlă de vin, sau o oarecare sumă de bani. Oamenii aceștia mint cu nerușinare. Spun că au văzut și auzit ceva ce nu au văzut sau auzit vreodată. Se pun martori la procese, depun mărturii mincinoase în defavoarea celui absent sau sărac. Ei lucrul acesta păgubos pentru victimă, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
9. Cel ce stârnește certuri între frați. Mântuitorul îi fericea pe cei împăciuitori în predica de pe munte Mat. 5, și le promite că vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu. Înțelegeți acum de ce urăște Domnul Dumnezeu pe cel care stârnește certuri între frați? El este de fapt un mic diavol. Asta fac demonii 24 de ore din 24, ei bagă intrigă, zâzanie, organizează conflicte și bătăi. Vai de cel ce bagă intrigă și minte și stârnește/inventează certuri între frați! Acesta poate fi un străin sau un frate care vrea să câștige sau să revendice teren pierdut.
10. Sărbătorile combinate cu păgânism și nelegiuire. „…Nu vreau luni noi, sabate și adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea. Urăsc lunile voastre cele noi și praznicele voastre mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi” Isaia 1:13-14. Îl vedem pe Dumnezeu în lehamite. Scârbit de sărbători păgânizate. Ooo! Aproape 100% dintre sărbătorile noastre de astăzi sunt compromise și culmineză prin mahmureală și preacurvie și violență. Rețineți! Dumnezeu le urăște. Nu trebuie să se rezume totul la: ”m-am simțit bine”, oare Dumnezeu cum s-a simțit? În cinstea cui este sărbătoarea? Cine câștigă?
11. Jurământul strâmb. „…Să nu iubiți jurământul strâmb! Căci toate lucrurile acestea Eu le urăsc, zice Domnul” Zaharia 8:14 b. Fie că este vorba de jurământ politic, sau social, sau banal, medical, spiritual, acesta trebuie respectat. Pentru că în baza acestuia primești încredere și girezi încredere. Nerespectarea jurământului înseamnă suspendarea clauzelor și responsabilităților și profitarea la maxim de beneficii. Ori lucrul acesta este păcătos.
12. Divorțul. „Eu urăsc despărțirea în căsătorie, zice Domnul” Divorțul este la ordinea zilei astăzi. A început a fi un fel de trend, o modă postmodernistă. Femei care se laudă cu numărul de bărbați și de căsnicii, bărbați deasemenea. De ce le urăște atât de mult Dumnezeu? Pentru că atrag după ele consecințe grave: Încălcare de legământ matrimonial, rușine pentru părinți, suferința copiilor, motivele de preacurvie care le generează, recăsătorirea cu nevasta/soțul aproapelui încalcă porunca a zecea, scoaterea lui Dumnezeu din schemă și neconsultarea Sa. De aceea Dumnezeu urăște divorțul. Luptă pentru familie! Ține cu dinții de ea! Salveaz-o!
13. Filosofia nicolaiților. „Ai însă lucrul acesta bun: că urăști faptele nicolaiților, pe care și Eu le urăsc” Apocalipsa. 2:6, 15. Părerile sunt împărțite legat de aceste fapte, dar converg spre învățătura paralelă cu Biblia. O filosofie anticreștină, antibiblică, antihristică. Aceștia împărțeau oamenii în două categorii: nicos = clerici; laos = popor, laici. Ar fi vorba și despre unul dintre episcopii Bisericii primare, Nicolae, care ajunsese foarte libertin în practicarea religiei. Acesta era permisiv cu desfrâul în rândul tinerilor, dar promova și îmbuibarea cu mâncare.

Poetul creștin, Nicolae Moldoveanu, spunea în una dintre cântările sale:

Să nu iubesc ce Tu urăști, să nu urăsc ce Tu iubești.

O analiză responsabilă a propriei vieți în lumina Evangheliei, prin prizma a ceea ce Dumnezeu urăște, ți-ar putea fi mai mult decât utilă. Ai grijă să nu te trezești trăind în dezaprobarea lui Dumnezeu, care da, în mod cu totul surprinzător urăște. Ce? Toate faptele rușinii amintite mai sus, cât și derivatele acestora. Nu uita că Dumnezeu urăște păcatul, dar iubește păcătosul.

Să iubești! Dar să iubești ceea ce iubește și Dumnezeu!

Ambii au rădăcină. Atât pomii cât și copacii se alimentează cu apă. Sunt plantați în pământ, au tulpină, coroană. De departe ai putea spune să sunt frați. Totuși, ceva diferențiază cele două categorii aparținătoare ale florei, iar acestea sunt roadele. Pomii fac roade folosite pentru mâncare, dulceață, prăjituri etc. Fără fructe organismul uman nu ar putea fi la fel de sănătos.

„Ori faceți pomul bun și rodul lui bun, ori faceți pomul rău și rodul lui rău; căci pomul se cunoaște după rodul lui” Mat. 12:33. Cam asta le spunea Mântuitorul oamenilor care îl ascultau. Există o legătură intrinsecă între pom și produsul lui, adică roadele lui. Oare pe pomi îi are în vedere Hristos? Înțelegem din versetele următoare că nu. Ci este vorba exact de oameni, de mine și de tine. Uitați ce zice în 34 și 35: „Pui de năpârci, cum ați putea voi să spuneți lucruri bune, când voi sunteți răi? Căci din prisosul inimii vorbește limba. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.”

Oameni buni, fiecare vorbă, gest sau faptă indică spre caracterul nostru. Dacă fructele noastre spirituale nu hrănesc pe cei din jurul nostru, sunt de calitate inferioară și nu vor avea răsplată. În caz contrar individul nu este decât un copac înalt, arătos, cu tulpina dreaptă, care nu este lovit de nimeni. Din el nu are ce pica decât frunze, ori nimeni nu dorește frunze. Așa se explică desele lovituri pe care le primește pomul bun; oamenii atunci văd caracterul, atunci au ocazia de a gusta fructele spirituale, roadele Duhului Sfânt.

Pomul trece prin niște procese, este stropit, este curățat, dar face rod. Pomul dirijează o mare parte din energie spre fructe. Copacul produce și mănâncă. Frunzele mai sunt numite și bucătăria plantei. Da, pentru că ele păstrează rezerve de apă pentru vremurile secetoase. Oare nu așa se explică filosofia umanistă a omului post-modern, care adună doar pentru el? De ce își trimit banii în paradisuri fiscale? Să aibă rezerve, ați ghicit, exact pentru ei. Dar ANAF-UL le amintește de Dumnezeu care a zis unui astfel de cetățean: „Nebunule, în noaptea aceasta ți se va cere sufletul”. Pâinea și siguranța ta cotidiană nu e rezervată prin banii din conturile exotice, pâinea o dă Dumnezeu. Dar aceste anomalii comportamentale indică spre filosofia: Ei bine, mă descurc și fără Dumnezeu! Dar ghinion, se pare că nu reușesc.

În Mat. 3:10, Ioan Botezătorul stabilește o diferențiere între roade, privind calitatea roadelor. Concepția tradițională este una activistă, bazată pe cantitate a faptelor bune, făcute mai ales în mod filantropic în prejma sărbătorilor. Dar Ioan vede altceva: „Iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face r o d  b u n va fi tăiat și aruncat în foc” Aici nu merge ca în epoca de aur, un fel de iluzie cantitativă, categoric nu! Dumnezeu este interesat în primul rând de calitate. Adică roadele care nu au calitate sunt necomestibile, ba mai mult pomul este tăiat și aruncat în foc.

Iuda 1:12 este mai drastic în privința roadelor compromise: „…sunt niște pomi tomnatici fără rod, de două ori morți, dezrădăcinați.” Aspre cuvinte în dreptul faptelor care pozează bine, dar sunt făcute de o inimă neregenerată de Cristos. În context, Iuda se referă la proorocii și învățătorii mincinoși, care aduc roade otrăvite, pentru că inima le este neagră.

Asta înseamnă că înainte de a analiza rodul/fructele spirituale, trebuie să vedem natura și mediul pomului. Pomicultorul altoiește mlădița de soi într-o rădăcină sălbatică. Ea are ca suport o tulpină și o rădăcină universală, fără calități deosebite în ele, dar calitatea fructului este dată de natura mlădiței. Oare nu este la fel cu noi? „Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut”, spunea apostolul. Adică în firea noastră veche, fără calități deosebite, în care nu locuiește nimic bun, care este coruptibilă, Dumnezeu a răsădit prin Duhul Sfânt o natură dumnezeiască, pe omul duhovnicesc. Iar faptele care nu vin din Duhul, sunt  doar niște înclinații instinctuale, senzoriale pe care și animalele le au. Dar pentru acestea nu avem răsplată.

Răsplata promisă de Domnul Hristos în Mat. 25 se primește pentru faptele neprihănirii făcute de insul regenerat prin Jertfa mântuitoare, ca manifestare a Roadei Sfântului Duh. Acestea nu sunt simple fapte caritabile, nici acțiuni de voluntariat, care au și ele locul lor în societate. Acestea acoperă un handicap al bisericii. Dar roada din Gal. 5:22, derivă din mila hristologică, este acea voință harică, o acțiune a dragostei divine care vibrează în inima omului duhovnicesc. La final poți spune Toată slava să fie a Domnului!. Asta este diferența între acțiunile umanitare, care în general fac reclamă unei companii, sponsori sau fundații care se evidențiază astfel. Dar omul neprihănit care face „Roade vrednice de pocăință”, care fac bine ca rod al dragostei divine, în final indică spre Dumnezeu. Toate meritele sunt dirijate spre cer. Pentru că mlădița nu are sevă de la sine însăși, ea primește viață din Hristos, Vița. Când Domnul Hristos spune în Ioan 15:5 „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă” Deci omul duhovnicesc, este sădit în Hristos, aceste este un altoi superior celui dat de pomicultor. În acest caz Vița dă seva și calitatea, chiar și cantitatea.

„Așadar, cât avem prilej, să facem bine la toți, dar mai ales fraților în credință”. Așa îndemna apostolul Pavel pe galateni în capitolul 6 al epistolei. Timpul este scurt, foarte scurt! Să aducem roade. Să facem bine. Să iubim. Să vizităm bolnavii și întemnițații. Că se apropie răsplata. Vine!

De fapt, nici nu prea mă gândesc la răsplată. Sunt conștient că vine. Dar motorul dorinței noastre de a face bine este dragostea pentru Împăratul, care a făcut atât bine pentru noi. Îl iubesc pentru că, nu Îl iubesc doar dacă.

O cercetare introspectivă: ce poți spune în dreptul tău, pom sau copac? Dar oare Dumnezeu ce va spune?

ÎNAINTE-MERGĂTOR, URMAȘ SAU CODAȘ AL ÎMPĂRĂȚIEI LUI  HRISTOS.

După proorocia bătrânului său tată, mandatul lui Ioan Botezătorul a fost unul clar: „Și tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui și să dai poporului său cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatului” Luca 1:76-77. Acesta a fost rolul lui Ioan și l-a luat în serios. A mers. A proorocit. A predicat. A botezat oameni. Apoi a murit. Mult prea devreme! Pe drept, părinții bisericești îl numesc înainte-mergătorul Domnului.

În 9:23 Luca spune astfel: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze”. Cum este dar? Să mergi înainte sau după Isus? Pe Ioan l-a ursit Dumnezeu pentru a merge înainte, iar nouă ne poruncește Isus să venim după El.  La o privire superficială ar părea un paradox, dar intrând în profunzimea subiectului, sunt fascinat de minunata lucrare a lui Dumnezeu.

Imaginați-vă că sunteți într-un parc. Înainte merge cineva cunoscut. Afară ninge abundent. Care ar fi soluția optimă pentru a nu pierde urma prietenului tău? Să ții  pasul cât mai aproape de el. Dacă rămâi mult în urmă, se depune omătul și există riscul de a acoperi urmele din față. Cam așa este cu sfințenia. Înaintea noastră merge Isus. Neglijarea conștientă a studierii Bibliei, lipsa de la slujbele liturgice, preocupările seculare, zăbovirea asupra lucrurilor putrezibile. Toate acestea nu fac altceva, decât să ne distragă de la Hristos. Iar pe urmele Lui se depune multă nea, atât de multă încât unii nu le mai găsesc niciodată. Țineți aproape, de Isus!

Pe de o parte, când am venit la Hristos, am devenit urmașul Lui. Asta înseamnă că îi pot spune lui Dumnezeu, Tată. Dar, din urmaș al lui Hristos, derivă următorul pas al credinței mele constante și progresive. În mod intrinsec, devin și înainte-mergător. Cum? Deszăpezesc și altora drumul spre Împărăția lui Dumnezeu. Prin viața mea. Prin propovăduire. Prin respectarea virtuților sfinte. Prin a fi l u m i n ă și s a r e. De aici, urmarea cu adevărat a lui Hristos, se vede în abunența căilor deschise și altora(un fel de înainte-mergător), iar apoi vine Isus și va face ce va vrea cu persoana respectivă.

În concluzie. Cine îi  urmează cu adevărat lui Dumnezeu, se transformă în salvator pentru alții. Merge cu el înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune. Se roagă pentru binele lui etern. Încearcă să-l ajute pentru a se salva. Lipsa randamentului în materie de roade ale neprihănirii, indică spre CODAȘUL, din noi. Așa se interpretează Pilda smochinului neroditor. El nu a fost pentru nimeni înainte-mergător, drept urmare când se analizează roadele lui, se constată că nu este un urmaș veritabil. Apoi se rostește diagnosticul și sentința: Este un codaș, „taie-l, la ce să mai ocupe locul degeaba!”

Urmaș? înainte-mergător? Codaș? Învață de la Ioan Botezătorul(inclusiv al Mântuitorului). Nu uita că cerul face multiple evaluări și rostește tot atâtea sentințe, unele eterne.

Fii un urmaș adevărat! Iar celelalte derivă de aici.

EȘTI ATÂT CÂT CITEȘTI, DAR MAI ALES CÂT ÎNȚELEGI.

– Înțelegi tu ce citești?

– Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva.

Cam așa a decurs dialogul dintre apostolul Filip și famenul etiopian în Fapte 8:30. Se deduce că este foarte important SĂ ÎNȚELEGI ce citești. O simplă lecturare este ineficientă. Când vei înțelege bine un lucru, acesta naște convingeri. Ori convingerile oferă dinamica faptelor. Pentru că în fapte noi trebuie să luăm fața demonilor, care, așa cum spunea apostolul:  și dracii cred și se înfioară, dar ei niciodată NU FAC voia lui Dumnezeu. Iac. 2:19

Ce înțelegeți dumneavoastră prin noțiunea de carte? A fost întrebat Petre Țuțea. „În afara cărții nu trăiesc decât dobitoacele și îngerii. Unele din lipsă de rațiune, iar îngerii pentru că au rațiune superioară și nu au nevoie de auxiliare”. A fost răspunsul unui gânditor cinstit, ca Țuțea.

Cam despre asta este vorba. Sunt două categorii de oameni: unii nu citesc deloc, aceștia au rațiuni atrofiate și pot fi ușor manipulați. Iar alții citesc doar superficial, short message, aceștia nu înțeleg nimic pentru că ignoră fundamentul gândirii: Cugetarea. Nici aceștia nu prezintă vreo amenințare pentru miopia intelectuală sau spirituală, atât de prezentă în societatea de astăzi.

Cine citește cărți bune, are mintea aerisită. E greu de amăgit, sau poate fi chiar deștept. Cine înțelege ce citește, devine pedagog. Dar cine citește și înțelege Biblia, are toate șansele de a deveni sfânt. Oricine poate fi candidat.

Citește, memorează, cugetă, studiază și străduiește-te să înțelegi. Așa se nasc oamenii pe care Dumnezeu îi folosește pentru a modela caractere și a îndruma destine. Harul lui Dumnezeu, este cel mai bun catehet și se află la îndemâna oricui: Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat. Și NE ÎNVAȚĂ să o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos. Tit 2:11-13

Dumnezeu și societatea au nevoie de tine. Să fii citit, cu bun simț, elegant și cu frică de Dumnezeu. Iar CUMPĂTAREA, o roadă a harului divin, amintită mai sus, menține în echilibru integritatea ta.

Mă bucur că ai citit până aici! Încearcă să ÎNȚELEGI esența acestor cuvinte.